Cazul “Lectorul”. Securitatea ceaușistă și Nicolae Manolescu

Sursa Podul (Răzvan Gheorghe)
Departe de a fi mai mult decît o promisiune pe tărîmul culturii, lui (N.M) i se permite, totuși, la doar trei ani după ce regimul comunist acceptase eliberarea deținuților politici din închisori, să viziteze bastioanele europene ale Occidentului, Germania și Franța, și nu o zi-două, ci amar de săptămîni. După această călătorie de neimaginat pentru 99% dintre români, el ajunge să fie suspectat de trădare, mai exact de înregimentarea într-un serviciu secret, dar asta nu-l împiedică să obțină vize peste vize în anii care urmează. (?!!)
Prima călătorie a lui Nicolae Manolescu în Occident, deci, a avut loc în toamna lui ꞌ67, când i s-a permis să plece în Republica Federală a Germaniei, de unde s-a dus la Paris, pentru două săptămâni, întorcându-se în țară tot prin Germania, după șase săptămâni. Companionii lui Manolescu au fost Marin Sorescu și Ion Alexandru. În sejurul de două săptămâni petrecut la Paris, Nicolae Manolescu a avut întâlniri cu nume grele ale Exilului românesc – îi amintim pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cușa și Horia Stamatu. Manolescu, Sorescu și Ion Alexandru fuseseră invitați la Freiburg de reputatul Paul Miron, fugit din țară imediat după instalarea comunismului.
Și, cu toate acestea, iată că aceeași Securitate l-a tot lăsat pe Manolescu să plece în Occident oricând i-a dorit inima, acesta întâlnindu-se în mod uzual cu exponenți ai Exilului, cu dușmani declarați ai regimului criminal de la București.
Explicația ar fi, ne-o servește tot Manolescu, faptul că agenții Securității i-ar fi urmărit toate mișcările pe care le făcea în deplasările din Occident, pentru a-și confirma presupunerile că el ar fi agent al imperialiștilor.
Și situația asta a durat până în decembrie ꞌ89, de-a lungul unei perioade negre pentru România, perioadă în care așa-zisului urmărit Manolescu i s-a tot permis să viziteze, cu varii motivații, ”Occidentul cel putred”, Securitatea știind prea bine cu cine se întâlnea acesta. Printre exilați, Monica Lovinescu, victima unei tentative de asasinat în anii ꞌ70 pusă la cale chiar de Securitatea care îi dădea vize lui Manolescu.
Cum spuneam, greu de înțeles pe ce o fi mizat Manolescu explicînd, senin, că secretul vizelor sale multiple pentru Occident era nici mai mult, nici mai puțin, decît suspiciunea de colaborare cu servicii străine.
Îi crede atît de naivi pe cititorii ”României literare”, pe români în general, încît să înghită asemenea explicație?
Ori reputatul critic se teme că date din dosarul său de la CNSAS ar putea ieși curînd la iveală și a ales să facă o detonare controlată în propria revistă, pentru minimalizarea pagubelor?
(Răzvan Gheorghe – “Podul memoriei”, 28.07.2021)
Documentele aflate în arhiva CNSAS indică faptul că Nicolae Manolescu a fost recrutat ca informator la inițiativa biroului de Securitate din Câmpina, ce înaintase o cerere în acest sens Inspectoratului din Ploiești.La 5 martie 1969, Inspectoratul Ploiești va răspunde biroului de Securitate Câmpina:„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din orașul Câmpina, urmând ca dv. să continuați, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicațiilor date… Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, sus-numitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ținându-se cont de pregătirea sa și, mai ales, de relațiile ce și le-a creat în Franța și R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce privește atitudinea sa față de regimul socialist, față de politica partidului nostru și, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cât și relațiile sale interne și externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuși, că nu are o poziție tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conținutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înțeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în țară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei românești dintre cele două războaie dovedește că poziția sa politică nu este corespunzătoare, deși el, în discuții, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitorește, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz și numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.“
În 1977 Manolescu va lansa o serie de atacuri la adresa criticului Edgar Papu, atacuri în urma cărora Constantin Noica va declara că Manolescu dă dovadă de „o răutate pentru care nu-l iert“, fiind convins că tânărul critic „e un om pentru mine sfârșit, care a învățat prost și care citește mult, dar citește prost“
Același Nicolae Manolescu va deschide, cu un fulminant „Apel al scriitorilor“, întâlnirea oamenilor de litere cu Nicolae Ceaușescu, întâlnire ce avea să aibă loc la 13 martie 1981:„Domnia Voastră, de multe ori ne‑ați spus, ne‑ați arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. […] De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Și eu, tovarășe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră ați instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat și lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai mare legătură care se poate face între dezvoltare și literatură în acești 15 ani, și acest cadru legal, se face datorită și grație eforturilor Domniei Voastre.“
De altfel, după cum arată documentele vremii, Nicolae Manolescu fusese semnatarul a numeroase „ode“ aduse proletcultismului și regimurilor lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej și Ceaușescu pe care le‑a semnat pentru a avea cale deschisă spre cariera profesională de mai târziu.
„Literatura realist‑socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutațiile profunde, determinate în conștiință de ideea socialismului…” (Nicolae Manolescu, „Înnoire”, Contemporanul, nr. 34, 24 august 1962); „ideologia revoluționară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiții și tendințe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; „o participare activă la mișcarea literară are organul central al partidului, «Scînteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „mergând în întâmpinarea scriitorilor și a întregii intelectualități democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcția pe care aceștia trebuiau s‑o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”.

Sursa PODUL