Amintirea aceasta este din primii ani de școală primară. Probabil în clasa a IV-a.
Proaspăt reveniți din vacanța de vară, am fost întrebați de tovarășa profesoară Vasilache cum ne-am petrecut fiecare acea vacanță. Acum în paranteză… d-na Vasilache era o bomboană de om, așa cum se zice: un suflet să-l pui la rană. Și era și extrem de credulă. Știa dânsa ceva despre geografie, subiectul pe care îl preda, dar sigur mai mult din citite, nu din experiență. Să nu uităm că în anii “de glorie” ai totalitarismului cvasi-comunist cu greu ni se permitea nouă, oamenii de rând, cei ce nu sugeam de la țâța scroafei de partid, să deținem un pașaport de călătorie, ca să nu mai vorbesc dreptul de-a pleca în vreo țară vestică.
Deci nici d-na Vasilache, probabil, nu călătorise în viața dumneaei mai departe de ultimul gard de sârmă ghimpată a cortinei de fier, cea care ne asigura pe noi toți, preafericiții cetățeni ai lagărului unde se practica “dictatura proletariatului”, să nu cădem cumva în ispita de-a încerca gustul decadent al capitalismului. Dar, cum nimeni nu călătorise decât tot prin unde ni se permitea nouă să ne-nvârtim în acest lagăr, iar poveștile de groază sau extaz despre cum e în restul lumii abundau fără ca noi să posedăm luxul cunoștinței ce ațâță simțul discernământului, putea oricare cu ceva imaginație să inventeze cine știe ce mit, să-l debite-n gura mare și să fie luat de bun. Și mulțam Domnului și mamei mele, ea însăși o femeie cu multă și fecundă imaginație, poetă și scriitoare neconsacrată, minciuni puteam să scornesc cu viteza gândului. Și o făceam; mai cu seamă când poveștile mele păreau intrigante și descrierile măcar semi credibile.
Deci de ce să nu îmi fi etalat talentul mitoman și cu colegii de clasă și chiar cu blânda biată tovarășa Vasilache?
Rând pe rând, colegii mei au povestit ce frumos au petrecut ei vacanța de vară, care mai de care pe la munte, pe la mare, pe la țară la vreunii din bunici, ș.a.m.d. Fain-frumos. Ăla… că au fost la cota o mie patru sute, aialaltă, că au făcut plajă la 2 Mai (de fapt eu nici n-aveam idee pe-atunci ce senzație excitantă provoca o cură de plajă la 2 Mai…), încă unul cu „ce frumos a fost când scroafa vecinilor bunicilor de la Afumați (mă refer la o reală porcină, nu la partidul comunist) a fătat șase purcei și cum toți o să pape costiță afumată de Crăciun”…
Eu, fiind eu, clovnul clasei și „hăl cu poveștile cele mai savuroase”, trebuia să născocesc ceva mai special, mai neobișnuit. Când după alfabet, numele meu începând cu litera R, mi-a venit și mie rândul să povestesc isprăvile mele în vacanță, m-am ridicat și-am declarat nonșalant că “noi am fost prin RFG”.
Stupoare!!! Cum? „Aaaa, păi ei sunt Rotenbergi, nu? Adică noi credeam că-i “ovrei” da’ poate că ne-am înșelat și or fi nemți?”
Nu știu ce le-a trecut prin cap fiecăruia din ei, dar era liniște totală în clasă, lucru arar întâlnit la ora de geografie a tovarășei Vasilache, cea care se chinuia cu vorba bună să ne astâmpere, că de croit cu rigla sau măcar admonestat cu amenințări, nici nu se punea vorba la dânsa. Așa că i-am dat eu mai departe, inventând pe loc “impresiile” acestui voiaj, totul bazat pe ce auzisem de pe la rudele mele din Israel, de la (realii) noștri prieteni de familie din Germania de Vest, familia Schultz din Braunschweig și amestecat cu ce vedeam la televizor pe la filmele din America sau Marea Britanie.
Ce țin minte din poveștile mele sunt două lucruri: măcelăria unde se vindea CARNE!!! Da, adevărată carne care, pe la Hala Unirii, nu prea se mai vindea neamestecată cu proporția de grăsime și oase prescrisă prin hotărâre a Consiliului de miniștrii. Carne macră cum era aia, de care parcă îmi mai aminteam eu nițel cum arăta ea pe la-nceputul anilor ‘60, când eram încă-n scutece. Sau îmi imaginam cum arăta că nici de asta nu eram sigur.
Dar cum să povestesc eu de carne, dacă nu condimentam povestioara cu ceva la fel de extraordinar, cum era ideea că poți intra tam-nesam într-o măcelărie și comanda un kil de momițe de vițel, așa cu nerușinare? Păi stați să vedeți: nu erau măcelari acei ce vindeau carnea (?!?). Erau roboți! Așa, din plastic transparent, cum erau ăia din serialul de copii cu Meteor XL-V. Da! Le spuneai roboților ce voiai și eu se executau la comandă (că doar erau roboți, nu?), tăiau frumos felioarele de viitor biftec, le aliniau pe hârtia aia cu pojghiță de ceară și cântăreau totul…” într-un fel de cântar electronic, situat… în burta roboților (?!?!?!). Uite așa!” și am dus mâna ce susținea un pachet cu carne la fel de invizibilă cum era și cea din galantar la Gostat, mimând că bag pachetul în burtă.
„Ooooooohhhhh!”, a zis tovarășa Vasilache, cu buzele țuguiate, de parcă vedea cu ochii minții ei carnea aia proaspătă și macră. “Zi, zi mai departe!” m-a îndemnat dânsa. „Ce altceva nemaipomenit ai văzut tu acolo?”
Am dat mai departe cu balivernele mele cu magazinul universal, unde la închidere a apăsat un nene pe buton, și-n loc să se stingă luminile, s-a escamotat tot tavanul, așa, șuvițe-șuvițe, ca jaluzelele. Cu tot cu becurile fluorescente. Da, că așa e-n Germania! Ce să-ți bați capul să stingi lumina, când mai bine ascunzi lampa?
De unde până unde mi-a venit ideea? Simplu, în anul precedent, pe litoral, văzusem o mașină ultimul model de Opel GT cu faruri escamotabile. Sau poate era un Chevy Corvette Sting Ray? Nu știu și nu vreau să mint! 
În mintea mea, nu știam că o dată retrase în caroserie, becurile se sting și că întreaga idee de faruri escamotabile avea de-a face egal cu stilistica și cu ceva ce aveam să învăț în detaliu mai târziu: aerodinamică. Dar tavanul magazinului nu prezenta nici un obstacol mișcării aerului – decât poate a norilor din capul meu.
Însă tovarășa profesoară se pare c-a-nghițit și tâmpenia asta. Sau s-a prefăcut ea, ca să nu mă facă de rușine față de clasă și să lase în continuare lungimea nasului meu pe seama etniei, nu ferească sfântul pe baza ADN-ului în comun cu Pinocchio.
În mod ciudat (sau poate nu), mulți din colegi au înghițit și ei invențiile mele fenomenale, dar mi-a fost târșe când m-a tras deoparte fata de care am fost îndrăgostit, de când am văzut-o prima oră, în prima zi de școală, (și pe care o ador și azi, mai bine de douăzeci de ani, după ce ea a sucombat timpuriu cancerului) Doina Panea. Ea mi-a șoptit că poate tovarășa Vasilache e destul de simplă și credulă să nu bănuiască faptul că tocmai am spus o minciună mai mare ca mine, dar ea, Doina, la toți cei zece anișori ai ei, de prin acel an magic, 1970, a citit, auzit și are mintea îndeajuns de dospită încât să știe că nimic nu era adevărat din snoava mea.
Ca toți mincinoșii, nu eram rușinat atâta cu minciunile mele, ci cu faptul c-am fost prins! Ei, încă nu-nvățasem de la englezi că e absolut normal și chiar preferabil să nu lași adevărul să se pună în fata unei povești simpatice. Parol! Așa zic ei. Și am fost în Anglia 
Autor Mircea Rotenberg
