Cum? 🙂
Când trec azi prin fața vitrinelor de pe Calea Victoriei sau de oriunde, luminate a giorno, colorate, gâdilate, gândite de artiști în branșă, înțesate de rochii, pantaloni, tricouri și cămăși splendide, de stă mâța nu în coadă, ci în cap!, îmi amintesc cu o dulce-amară duioșie de vremurile Bucureștiul anilor 80. Mai știți cum arătau magazinele de țoale? Unirii, Cocor, București, Tineretului. Ce haine triste, în culori șterse, lălâi și fără niciun simț estetic atârnau în vitrine! Și ce manechine sinistre și belalii, cu nasurile sparte, chioare, și cu degetele ciobite, ne rânjeau de după geamuri? Eu n-am uitat.
Atunci nu prea aveam haine și nici bani. Cred că mai toți eram așa. Aveam însă imaginație multă și o voință tâmpită de a face din rahat bici, care să și pocnească, fără să mă stropească! Eram la liceu, în clasa a noua sau a zecea. Se purtau în draci espadrilele, fustele lungi, mulate pe fese și largi spre poale, colanții (ehee, cine avea!) pantalonii pensați, colorați și cu „vedere la gleznă”, tricourile cu mâneci largi care se strâmtau la încheietura mâinii și multe alte „minuni”.
Ca să fentez handicapul hainelor, exageram îmbrăcându-mă cât mai extravagant și mai ciudat. De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: „Star Wars”, o geantă din cârpă, făcută dintre-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”.
La glezna dreaptă purtam ceasul tatei, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.
Prin raioanele textile ale patriei cam sufla vântul, e drept! Oficial, găseam numai porcării din cârpă, cu imprimeuri nasoale, bătrânești, și desene, de te lua groaza. Pe sub mână? Găseai de toate. Dar cine avea relații? Sau poate dacă stăteai cu orele la cozi imense.
Atunci, sătulă să tot improvizez, mi-am zis așa: de ce să nu-mi croiesc eu niște țoale conform gândurilor mele excentrice și revoluționare? Și am pus mâna, nu pe ac și pe ață, ci pe telefon. Nu, nu coseam cu el, ci încercam s-o conving pe o bună prietenă să-mi confecționeze ceva interesant.
Croitoreasa se numea Mirandolina, dar ai ei o strigau „Mandolina” pentru că în copilărie, Fernando, fratele ei mai mic, îi crăpase capul cu o mandolină din fier.
Ei, Mandolina asta a mea era o lebădă neagră, dar cu trăsături exotice, frumușică și foarte talentată în ale croitoriei. As! Geniu! Dintr-o batistă îți făcea un costum de baie, de murea lumea.
Locuia în două camere împreună cu cei șase (am scris bine, nu e o eroare!) frați ai ei, și cu mă-sa. Tac-su îi părăsise, își luase lumea-n cap, sau lumea îl ținea pe el în cap, nimeni nu știa exact.
Mandolina făcea bani din croitorie. Vedea o rochie undeva? Ajungea acasă și, dacă-i dădai o perdea sau o față de masă, ți-o reproducea întocmai. Ce Botezatu, ce Romanița, Venera Arapu sau alte nume celebre? Mandolina, frate. Era stilistul cartierului. Lucrătura ei se cunoștea de la o poștă: zăreai la Gorjului o bluză cu o mânecă verde și alta mov? Era marca Mandolina. La Lujerului îți săreau în ochi niște budigăi cu un crac turcoaz și altul galben? Tot Mandolina era de vină. Nevestele tinere și puștoaicele făceau coadă la ușa ei.
Într-o zi, pe la 4 și 20 după-amiaza, m-am îndrăgostit beton, lulea, leșinată eram! Doar aveam 16 ani, v-am zis. Tipul se numea Cristi, semăna cu Al Pacino, De Niro, Johnny Depp și Brad Pitt la un loc. Eu nu semănam cu nimeni și n-aveam cu ce să mă-mbrac. Eram tristă-tristă. Voiam să arăt trăsnet, să-l epatez, să-l înnebunesc, să-l fac să-și piardă mințile și să se dea cu capul de tabla tramvaiului 41 cu care ajungeam eu la locul de întâlnire…
Îi explicam Mandolinei, în trei vorbe și trei mișcări, că plănuiesc să-mi trag pe mine niște pantaloni pensați (niște orori, recunosc!) galbeni, semitransparenți, realizați la mare artă și precizie tot ea, strânși pe fese, de-mi ieșeau în relief până și alunițele. Ca să-i pun pe mine, trebuia să fac eforturi supraomenești, să-mi sug burtica și să stau așa, cu abdomenul încordat, ore în șir. Dacă-mi dădeam drumul, îmi pocnea nasturele.
„Mă, Dano! Io-ți fac două espadrile turcoaz și două negre, ca să fii șucară, da` te duci la întâlnire cu una d-un fel și hailaltă dă al`fel și să vezi ce mișto o să fii! Da-mi dai, în șchimb, o ojă cu sidef, nouă-nouță, un kil dă zahăr dă la mă-ta din cămară, că am văzut că are, și un pachet dă Carpați dă la tac-tu. Și te înbrac io cum știu. Să vezi dacă nu cade-n cur Cristi ăla al tău, cân` te-o vedea!”
Mi-am dat seama că avea dreptate. Aș fi arătat ravisant: bluză turcoaz, fustă scurtă din finet (era mai ieftin) negru și espadrile diferite: stânga turcoaz, dreapta neagră. Pe cap, o bentiță turcoaz. La urechi, talăngi din plastic, evident tot turcoaz. Păpușă eram! Fardată ușor, să nu mă vadă tata, că iar înceapea cu teoria, n-arătam rău, recunosc. Dar nici sănătoasă la cerebel nu prea păream. O, Doamne, mă întreb și acum cum naiba aveam curajul să ies așa pe stradă?
