Cum a fost ucis inginerul Gheorghe Ursu de Securitate? „În urma unui denunț al colegei sale de serviciu – Pârguța Croitoru – de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităților și Gospodărire Comunală din București, în decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie și mai 1985, este percheziționat la serviciu și la domiciliu, avertizat și sancționat pe linie administrativă și politică. Dar teroarea nu se oprește aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiștii dorind probabil să-și demonstreze “patriotismul” și “iubirea nețărmurită față de cel mai iubit fiu al poporului”.
Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securiști, în frunte cu maiorul Marin Pârvulescu (achitat după 1989, în dosarul asasinării disidentului Gheorghe Ursu, de către o justiție aflată la șlițul penalilor din PSD, urmașul Partidului Comunist Român – n.m.), se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declarații despre prietenii și cunoștințele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracțiuni de drept comun, “deținere ilegală de valută” și “operațiuni cu mijloace de plată străine” (i se găsesc la o percheziție domiciliară câteva sume infime: 5$ (dolari americani), 10 DM (mărci germane), 40 DK, 40 DDRM, 1 shekel, 3.000 lire italiene), este arestat și închis la Direcția Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliției din Calea Rahovei (arestul Direcției Cercetări Penale a Securității fiind lipit de cel al Miliției), unde este anchetat și torturat atât de milițieni (maior Florea Popescu, locotenent-colonel Mihail Creangă, locotenent-colonel Stănică Tudor), cât și de securiști (maior Marin Pârvulescu, colonel Gheorghe Vasile), precum și de informatori și colaboratori ai acestora aleși dintre deținuții de drept comun, răsplătiți cu pachete, bani și reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).
Toți acești torționari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului și cu personalul medical din Calea Rahovei și, în parte, din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morții violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subțire prin bătăile sălbatice și repetate la care era supus atât în arest cât și la anchete.
Este semnificativă și mușamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii ca și cele privind arestarea și anchetarea. Familia este mințită (minciuna – sufletul nepieritor al comunismului, n.m.), izolată, amenințată, supravegheată și, practic, obligată să emigreze (lagărul sovietic numit Republica Socialistă România nu era țara tuturor românilor, ci era țară unei clici, clica ceaușistă, oricine nu era de acord cu clica criminală bolșevică nu putea trăi în România comunistă – n.m.).
Ancheta internă din cadrul arestului Miliției (și Securității) din Calea Rahovei și cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura București – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întâmplător, procuror general al României între 1992 și 1996). Doi alți procurori celebri au fost implicați în desfășurarea acestui caz: Alexandru Țuculeanu (azi (era ianuarie 2004 – n.m.) în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanță din cazul Armaghedon – Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securității, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gheorghe Ursu, iar Ilie Picioruș (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii și tot după eroice prestanțe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atât de obedient încât a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gheorghe Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/1985, Judecătoria sectorului 6 București), frizând grotescul. Alt procuror, militar de această dată și implicat în mușamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent (era ianuarie 2004, în România fiind la guvernare PSD = ciuma roșie = mafia, n.m.), este generalul Samoilă Joarză, actualul șef al secției Parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cel care a dat NUP-uri (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toți ofițerii implicați în cazul Ursu.
Alături de magistrații amintiți trebuie spus că și securiștii de ieri și de azi (rebotezați ofițeri de informații) au continuat să dezinformeze și să manipuleze, încercând, și parțial reușind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiș, fostul locotenent-major implicat direct în cazul Ursu, care până în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, șeful Direcției Cercetări Penale a Securității în anii ’80, care i-a și succedat acestuia la conducerea direcției (rebotezată Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul șefului Unității Speciale “S” a Securității în anii ’80 (devenită UM 05135 București MApN – 1990 și apoi UM 0289 București SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gheorghe Ursu de la Securitate abia în 1987 și din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus și l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofițer inferior la Direcția Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliției între 1991-1993, colonel din 1994, funcționar superior MI în 1999, comisar-șef IGP și șeful Direcției de Cazier Judiciar și Evidență operativă în 2003; generalul Marius Brătianu, secretar general al SRI (Securitatea de azi (din vremea guvernărilor PSD = ciuma roșie = mafia, n.m.)), care a aburit societatea civilă atât în regimul Constantinescu, cât și în regimurile PSD.
Bineînțeles că nu trebuie uitați cei doi colonei de Miliție, Mihail Creangă și Stănică Tudor, condamnați definitiv de Curtea Supremă de Justiție pentru uciderea lui Gheorghe Ursu la 10 ani de închisoare, la 10 octombrie 2003, după îndelungi tergiversări ale Justiției românești, cei care cu mare greutate s-au predat autorităților (ce s-au dovedit neputincioase în privința prinderii lor) după ce instanța supremă a dat sentința definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gheorghe Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraționism cu Securitatea.
Cercetarea de față, realizată în baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedește și faptul că Securitatea, în întregime (inclusiv DIE) și în mod permanent, a făcut poliție politică, această instituție fiind creată și organizată exclusiv în acest scop: menținerea la putere a nomenclaturii comuniste și distrugerea oricăror potențiali inamici ai statului comunist.
De asemenea, aceeași activitate de poliție politică o aveau, prin fișa postului, toți milițienii, magistrații și activiștii de partid de orice rang. Cu atât mai mult demnitarii, ca miniștrii de Interne și de Externe din acea vreme: Gheorghe Homoștean și Ștefan Andrei, care au mințit chiar și autoritățile americane (ce vă spuneam: minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.), desigur, sub pretextul interesului național și al siguranței naționale, atât de des invocate de omologii lor de azi, asigurându-i că Gheorghe Ursu nu este un deținut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de șefii Securității (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile și Gianu Bucurescu), Miliției și Procuraturii sau de membrii Biroului Politic și ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul și era, prin chiar legea de înființare a Securității, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.m.) comanda KGB).”
Autor: Gabriel Catalan
Detalii aici: https://gcatalan.blogspot.com/2007/01/gheorghe-ursu-radiografia-unui-caz.html
Andrei Ursu: Imediat după cutremur, tata, ca inginer constructor, a fost implicat în consolidarea blocurilor de pe Bulevardul Magheru, la Patria. Și foarte curând, după pornirea acelor consolidări, a participat la o ședință cu Nicolae Ceaușescu, pe 4 iulie 1977, la 4 luni după cutremur, în care Ceaușescu le-a ordonat tuturor factorilor de răspundere – edili, primarul, viceprimarul, miniștrii, șefii inspectoratului de construcții – să închidă șantierele de construcție cu amenințarea poliției și a procuraturii.
Cu ocazia asta, a fost prima dată când l-a văzut pe viu pe Ceaușescu. Și a văzut cât de nebun, de paranoic și de criminal e. Fiindcă să pună capăt consolidărilor respective însemna să-i condamne la moarte pe toți locatarii, zeci de mii de oameni, că erau mii de clădiri implicate, cu grade mai mari sau mai mici de pericol să se dărâme la un nou cutremur.
