„Este primul Crăciun fără tine, mama mea dragă, și îmi lipsești mult. Voi incălța o pereche de ciorapi tricotați de tine, ca să simt căldura mâinilor tale ocrotitoare.” -Elena Bonta
Aveam vreo 4 ani. Era iarnă. O iarnă adevarată cu zăpadă albă, pufoasă, strălucitoare, cu derdeluș, cu ghetuș, cu sănii, copii rumeni și veseli. Mai erau câteva zile până la Crăciun. Seara, mama ne spunea povești despre Nașterea Pruncului Sfânt, despre Moș Crăciun, ne invăța să cântam colinde. Confecționam impreună beteală, steluțe, globuri pentru impodobit bradul (din staniol adunat și păstrat cu grija, an de an). Primul glob adevarat l-am primit mai tarziu. Erau mult prea scumpe pentru posibilitațile noastre. Cu toate acestea, in ochii mei, am avut întotdeauna cel mai frumos brad și nu am simțit niciodată că imi lipsește ceva. Iubirea părinților mei dragi, Dumnezeu sa-i odihnească în pace și lumină mi-a îndestulat sufletul.
Mama, harnică și pricepută tricota cu drag ciorapi de lână, mănuși, fulare. Lucra deosebit de frumos, modele superbe. Din acest motiv era solicitată și de vecinele mai puțin îndemânatice, pentru a le impleti și lor diverse hainuțe.
Ei, și vine seara de Ajun! In casă bucurie, aroma de cozonac, bradutul stralucea. Strada răsuna de glasuri de colindatori. La poartă se auzea:
