Crăciun în ceaușism. Astăzi, când rafturile magazinelor sunt pline și Crăciunul pare, pentru mulți, o sărbătoare a abundenței, merită să ne întoarcem puțin în timp și să ne amintim cum arăta această zi sfântă în anii comunismului. Mai ales în contextul în care o parte importantă a societății privește cu nostalgie acea perioadă (ce-ați fumat?), realitatea trăită de milioane de români spune o poveste mult mai dură — dar și profund emoționantă.
Crăciunul nu era recunoscut oficial. Nu era promovat, nu era menționat, nu era sărbătorit în spațiul public. Era, mai degrabă, tolerat tacit, atâta timp cât rămânea între pereții casei.
Regimul ceaușist încerca să-i șteargă sensul religios, să-l transforme într-o perioadă impersonală de „sărbători de iarnă”, cu accent pe muncă, colectiv și propagandă. (Sictir!)
Cu toate acestea, Crăciunul nu a dispărut! A supraviețuit, discret, în familie. Așa cum a putut, bietul de el!
Crăciun în anii ’82–’89? Întuneric pe străzi, întuneric în suflete. Frig, foame, semifoame, cozi la pâine, la ouă, la carne (și ce mai carne!), cozi la țigări, la apă minerală, la lămâi („dați un kil, să ajungă la toată lumea!”), la portocale („ce te-mpingi așa, tovarășe, eu am fost înainte!”), la vată sau hârtie igienică, teamă, teroare, magazine goale (sau pline de conserve și borcane cu gemuri expirate). Cine reușea să cumpere un pui anemic sau două kilograme de portocale era fericit. FE-RI-CIT!
În apartamentele noastre (sau în case!) geamurile erau înghețate bocnă, creșteau flori și stele de gheață pe ele, o minune, iar noi, copiii, ne distram, eram fermecați de minunatele desene create de natură. Mama se necăjea pentru că nu le putea spăla decât cu apă fierbinte, iar tata, ușor trosnit, râdea: „Lasă-le așa, sunt mai poetice!” Și mama, oftând, le lăsa…
De sărbători, ea reușea să aducă acasă câte un kilogram sau două de carne de porc (cu multă slană), o mână de ouă proaspete, puțină telemea de văcuță (îmi plăceau sămătișa și telemeaua un pic sărată, moale și proaspătă), un kilogram de lămâi (pe care le țineam luni de zile în frigider) și un borcănel cu măsline (erau amare, râncede și unele fleșcăite.) Gătea și sarmale, și friptură și ciorbă de potroace.
Dacă reușea să cumpere pe la mijlocul lui noiembrie un kil de portocale, mandarine sau banane, eram fericiți. Fructele le ascundea de noi în dulapul cu haine sau în cămară: „Să aveți de Crăciun!” Dar eu cu frate-miu dădeam iama-n ele și…le devoram înainte de Sfântul Nicolae.
Ce mai punea românul pe masă, de Crăciun? Pește. Se găsea. „Nicio masă fără pește!” Scria peste tot în București, erau reclame. Chiar îmi plăcea peștele. Mama păstra și icrele. Aveam mai mereu. Și mâncam și de Crăciun, dacă nu aveam pui sau porc.
Pentru majoritatea românilor, pregătirile de Crăciun începeau cu mult înainte și erau marcate de efort, răbdare și noroc. Alimentele de bază se obțineau greu. Se stătea la cozi ore în șir pentru pâine, lapte, ulei sau făină, fără garanția că vei prinde ceva. Cafeaua era o raritate, iar ceea ce se găsea era un înlocuitor amar, devenit simbol al lipsurilor cotidiene. Nechezolul. Pentru cine nu știe, nechezolul este un termen popular și ironic din perioada comunistă din România pentru un surogat de cafea (cafea cu înlocuitori) care conținea doar 10-20% cafea adevărată, restul fiind năut, orz, ovăz sau cicoare prăjite, rezultând un gust amar, fiind o amintire a vremurilor când cafeaua naturală era un lux. Numele provine de la verbul „a necheza” (ca un cal, ni-hohooo!), referindu-se ironic la componentele de furaj (cal), și de la sufixul „-ol” (ca în chimie), o aluzie la „savanta” Elena Ceaușescu.
Iarna aducea cu ea frigul în apartamente și penele de curent. În multe case, cozonacii (cine avea făină, zahăr și ouă!) se făceau la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol, cu mâinile înghețate și cu speranța că, totuși, masa de Crăciun va exista. Nu erau luminițe pe străzi, nu erau vitrine decorate. Uneori, nici becurile de pe stâlpi nu funcționau. Beznă totală! Noroc că existau chibriturile.
Bradul — numit oficial „pom de iarnă” — era cam subțire, adesea strâmb, chel rahitic, dar mirosea a pădure și a libertate. Era împodobit simplu, cu globuri de sticlă fragile (noi le puneam și pe cele sparte, cu fața bună spre exterior), beteală, bomboane (în caz că aveam!), zăpadă din vată.
Tata ne făcuse o instalație luminoasă din leduri colorate care becăiau ca-n Star Wars, dar ne avertizase: „Nu băgați deștele acolo, că vă curentați!”
Evident, că uitam mereu… 🙂
Cadourile erau modeste, dar emoția era uriașă. Un trenuleț electric pentru fratele meu mai mic, prăjitura Măgura (care era de 100 de ori mai bună ca asta care se vinde acum!!), o rochiță pentru mine sau o napolitană cu ciocolată puteau aduce o fericire supremă. Apariția portocalelor și a bananelor transforma Crăciunul într-un eveniment de neuitat. Bananele, aduse verzi, erau puse la copt învelite în ziar, iar portocalele se mâncau încet, felie cu felie, ca să țină cât mai mult. Cojile lor, puse pe sobă, umpleau casa de un miros dulce-citric care, pentru mulți, a devenit parfumul Crăciunului.
La televizor nu prea aveam ce vedea, dar noroc cu frații noștri, bulgarii. Așteptam cu sufletul la gură desenele animate „Leka noș deța” și Studio X, filmele polițiste care se difuzau sâmbătă seara.
În provincie, sărbătoarea era mai bogată. Tăierea porcului, de Ignat, rămânea un ritual respectat an de an. Șoriciul fierbinte, cârnații, piftia, carnea la garniță umpleau mesele și cămările. Paradoxal, în multe gospodării rurale, masa de Crăciun era mai îndestulată decât în marile orașe.
Deși regimul comunist a încercat să mute sărbătoarea din sfera credinței în cea a propagandei, Crăciunul nu a murit. A fost mai tăcut, mai simplu, mai greu, dar poate mai autentic. A fost despre familie, despre a împărți puținul, despre a păstra tradițiile.
Cei care ling mormântul calfei de cizmar și-i fac propagandă, să facă bine să rămână acolo, până când va învia el! 😉
DFM 25 decembrie 2025
