Locație: strada Elie Carafoli, numărul 12, București
Cecilia (Cici) s-a născut la Urlați, într-o familie destul de înstărită, de comercianți. Au fost șase frați: Tudorel, Stelian, Eugenia, Tanți, Mica și ea. Tanți a murit de tânără, a lovit-o un TBC și s-a topit ca neaua din palmă, în câteva luni de zile.
Băieții au luat calea armelor și au devenit ofițeri, Eugenia și Mica s-au făcut profesoare, dar ea, pentru că era firavă și degrabă bolnăvicioasă, după ce a absolvit câteva clase, a rămas lângă părinți.
Când Cici a împlinit 20 de ani, l-a cunoscut pe Ion Puchiu, un ardelean mare cât un urs, dar blând ca un fluture. Povestea lui? Roman, nu altceva! Plecase desculț din satul natal, pe la 14 ani, să-și caute de lucru. Ajuns în Capitală, s-a băgat ucenic la un meșter geamgiu, de unde a deprins tainele oglinzilor și a ferestrelor perfecte. Umbla, de dimineața până seara, prin tot Bucureștiul și striga: „Geaaam-geaaaamuri! Ia geaaml!”
Isteț, muncitor și puternic, Puchiu a pus ban peste ban și, la rândul lui, și-a deschis propria prăvălie. Pe vremea aceea chiar se putea. Cine muncea cinstit, și își vedea de treabă, ajungea mare.
Atunci a întâlnit-o pe Cici. Aurie, cu priviri albastre, diafană. I-a cerut mâna imediat. Însă a vrut și zestre, cu act de dotă.
În fine, s-au căsătorit pe la sfârșitul anilor 30, și au cumpărat un loc de casă, aproape de parcul Herăstrău și de Piața Chibrit. Zona era cuminte, cu aer curat și oameni cumsecade. Au construit o vilă, pe trei nivele, după arhitectura timpului, cu glasvanduri splendide care aveau sticlă de calitate, cu scene vânătorești, un șemineu mare, pe lemne. Vila există și azi. Ca un fapt divers, în sufragerie a fost filmat celebrul videoclip cu Fuego, Irina Loghin și Gheorghe Turda. (Împodobește, mamă, bradul!)
Să ne întoarcem, însă, la Puchiu și Cecilia. Trăiau fericiți. Firma le mergea bine, magazinul „La geamul catedral” care se afla lângă Bărăție, era cunoscut în toată țara. Câștigau bine. La ei se făceau cele mai bune și frumoase oglinzi venețiene, iar Puchiu căpătase un soi de celebritate în tot orașul. Își cumpărase o mașină, ba chiar două, și când avea chef, pleca la munte. Boier!
Să-l fi văzut ai lui! Dimineața bea cafeaua la Sinaia, ca un domn, seara era la Capșa, în București, sau la Teatrul Național.
Din păcate, în putere vârstei, îl lovi o potaie de ciroză. Lipsurile suferite în copilărie și tinerețe, mâncarea proastă, băutura, poate, fumatul, n-avem de unde ști exact ce l-a îmbolnăvit. Cert e că medicul i-a prescris un tratament și un regim alimentar destul de strict. Ca pentru cancer. Bietul Puchiu! A răbdat cât a răbdat, dar într-o zi, când trecu pe la Piața Unirii, l-a ațâțat un grătar cu mititei. N-a mai rezistat, a poftit, și a cerut vreo zece. Pe toți i-a halit, cu toate că nu avea voie. În aceeași noapte a murit. Icter.
L-a plâns Cici, cât l-a plâns, și-a pus straie negre, apoi a încercat să-și vadă de viață și de firmă.
Dar n-a apucat să se dezmeticească bine, că au venit comuniștii la putere, cu naționalizarea lor. I-au luat magazinul și puseseră pleoapa și pe vilă. „Asta e casă dă patron, dușman al partidului, un burghez nenorocit care a supt sângele poporului”, i-a zis într-o zi cel care a venit în control de la primărie.
Se știe că în vremurile acelea tulburi, unii proprietari de case boierești dispăreau fără urmă. Mai ales, dacă vreunui grangur comunist, la prima generație încălțat, îi plăcea construcția respectivă.
Degeaba a încercat, sărmana Cici, să-i explice că omul ei provenea dintr-o familie de țărani săraci… N-a crezut-o. „Fă, să zici mersi că nu te arunc în pușcărie, ai auzit? O să te lăsăm să locuiești într-o cameră dă la subsol. În rest, îți băgăm chiriași.”
Femeia a început să plângă în hohote. „Doamne, ce mă fac?”
În comisia care se ocupa de naționalizarea locuințelor era și un bărbat slab, frumușel, pe nume Tică. Înduioșat de lacrimile văduvei, dar și cu gândul să se mute el în ditai vila, a întârziat puțin, după plecarea șefilor lui. „Vrei să te ajut? Vin diseară și ne sfătuim.”
Cici n-a zis nu.
Pe la opt, Tică era la poartă, cu un topor în mână. Femeia l-a lăsat să intre și, nici una nici două, omul s-a apucat să distrugă tencuiala casei. Lovea, bum, bum, trosc, a rupt tocurile de la uși, a spart pereții.
„Domnule, ești nebun? Așa mă ajuți?”, a strigat Cici.
„Taci din gură, când îți spun! Știu eu ce fac! Dacă vila arată rău, ăla de vrea să ți-o ia, o să caute alta și aici bagă doar chiriași. Scapi mai ușor.”
Când Tică a plecat, casa era de nerecunoscut. Într-adevăr, persoana care a vrut să îi ia vila, s-a răzgândit, și primăria i-a vârât pe gât o familie de milițieni, mamă, tată și copil. Asta la parter, că la etaj și la mansardă au venit alții. Stăteau ca sardelele, dar măcar femeia rămânea la locul ei. În cele din urmă, Tică a luat-o de nevastă pe Cici și s-au mutat împreună. Așa au reușit, cei doi, să păstreze vila din strada Elie Carafoli, numărul 12.
Tică mai fusese însurat în tinerețe, cu sora parașutistei Smaranda Brăescu, avuseseră și un copil, Dumitrel, despre care se știa că a fost înecat de un coleg, în lacul Herăstrău. Criminalul însă nu a fost dovedit niciodată, iar Marghioala, mama lui, a murit de inimă rea…
Cici a fost mătușa soțului meu.
