Armele nucleare sunt interzise pe orbita Pământului de aproape 60 de ani, însă până acum nu a existat o metodă fiabilă prin care statele să verifice dacă acest angajament este respectat. Un nou studiu de fezabilitate, realizat de un fizician de la MIT, propune o soluție tehnică pentru această problemă veche, relatează Live Science.
O lacună veche de aproape șase decenii
Când Statele Unite și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul privind spațiul cosmic, în 1967, ambele superputeri au convenit să nu plaseze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă pe orbita Pământului, cu scopul de a împiedica extinderea cursei înarmării nucleare din Războiul Rece dincolo de atmosferă. Problema, valabilă atât atunci, cât și acum, este că niciuna dintre părți nu a avut vreodată o modalitate sigură de a confirma că cealaltă respectă acest angajament.
Un studiu de fezabilitate recent, semnat de fizicianul Areg Danagoulian de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), propune o posibilă soluție tehnică: un senzor montat pe satelit, capabil să detecteze semnătura materialului nuclear aflat la bordul unei alte nave spațiale, folosind protoni de energie ridicată captați de câmpul magnetic terestru drept sondă. Potrivit calculelor din studiu, un detector de dimensiunea aproximativă a unei enciclopedii ar putea identifica neutronii emiși de o eventuală încărcătură nucleară de la o distanță de circa patru kilometri, după aproximativ o săptămână de observare continuă.
Riscurile reale ale unei explozii nucleare pe orbită
Spre deosebire de testele nucleare de la sol, care lasă urme ușor de detectat — unde seismice, resturi radioactive, rafale de lumină și căldură — o încărcătură ascunsă în interiorul unui satelit obișnuit ar putea trece neobservată zeci de ani. Dacă o astfel de armă ar exploda, ar putea afecta simultan mii de sateliți comerciali, științifici și militari, umplând orbita joasă cu resturi periculoase.
Cel mai cunoscut precedent istoric este testul american „Starfish Prime”, din 9 iulie 1962, când o încărcătură nucleară de 1,45 megatone a fost detonată la aproape 400 de kilometri deasupra Oceanului Pacific. Explozia a întrerupt comunicațiile radio, a generat aurore artificiale vizibile din Hawaii și a avariat sau distrus opt dintre cei 24 de sateliți aflați atunci pe orbită, printre care Telstar 1 și satelitul britanic Ariel 1. Radiațiile rezultate au rămas periculoase pentru navele spațiale timp de aproximativ cinci ani. Uniunea Sovietică a desfășurat, la rândul ei, o serie similară de teste la altitudine mare, cunoscută drept Proiectul K, care a provocat întreruperi de curent și de comunicații la sol, în zona actualului Kazahstan.
Fezabilitate tehnică, dar și obstacole diplomatice
Experții citați de Live Science subliniază însă că funcționarea în practică a unui astfel de sistem de detectare ridică mai multe probleme decât cele pur tehnice. Pentru a observa un alt satelit timp de o săptămână, ar fi nevoie ca cele două nave spațiale să rămână la o distanță neobișnuit de mică una de cealaltă, ceea ce ar putea fi interpretat de operatorul satelitului „inspectat” drept o formă de spionaj sau chiar de amenințare directă.
Implementarea unui astfel de sistem ar necesita, de asemenea, cooperarea explicită a țării al cărei satelit urmează să fie verificat, ceea ce ridică întrebări legate de normele internaționale privind momentul și modul în care ar putea avea loc astfel de inspecții pe orbită. Potrivit specialiștilor citați, provocările de natură politică și diplomatică ar putea fi, în cele din urmă, mai dificil de gestionat decât cele tehnice.
Suspiciunile legate de un satelit militar rus
Discuția privind armele nucleare în spațiu a redevenit de actualitate în 2024, când oficiali americani au susținut că dețin dovezi potrivit cărora Rusia ar dezvolta o armă nucleară antisatelit, acuzație negată public de Moscova. Potrivit unor relatări din presa americană, satelitul militar rus de radar vizat de aceste suspiciuni ar fi Kosmos-2553, lansat în 2022 pe o orbită cu niveluri ridicate de radiații, evitată de majoritatea celorlalte nave spațiale de comunicații.
Rusia a susținut că misiunea satelitului avea drept scop testarea rezistenței sistemelor electronice la radiații, însă oficiali americani au contestat această explicație, afirmând că nivelul radiațiilor de la altitudinea respectivă nu ar fi suficient pentru un astfel de test. Ulterior, satelitul a fost observat efectuând mișcări neobișnuite pe orbită, ceea ce a alimentat suspiciunile privind o eventuală intenție ostilă.
O orbită tot mai aglomerată, cu mize tot mai mari
Miza unei eventuale detonări nucleare pe orbită este considerabil mai mare astăzi decât în anii 1960. Dacă în 1962 pe orbită se aflau doar 24 de sateliți, operați de două state, în prezent sunt monitorizate peste 48.000 de obiecte spațiale, lansate de mai mult de 190 de țări, de care depind sistemele globale de comunicații, navigație, prognoză meteorologică și apărare.
Sateliții moderni, construiți adesea din componente electronice standard, ieftine, pentru a ține pasul cu cererea comercială, nu sunt, în general, protejați împotriva radiațiilor generate de o detonare nucleară în spațiu. Potrivit unui studiu guvernamental citat de Live Science, o singură explozie de acest tip la altitudine mare ar putea scoate din funcțiune aproape toți sateliții neprotejați aflați pe orbită joasă, în decurs de câteva săptămâni sau luni, cu pagube financiare directe estimate la aproape 500 de miliarde de dolari și un impact economic global care ar putea depăși 3.000 de miliarde de dolari.
Scăderea costurilor de lansare a redus, în același timp, barierele de acces la spațiu, deschizând orbita și către actori statali mai mici, fără flote proprii extinse de sateliți, pentru care o eventuală amenințare de acest tip ar putea fi, paradoxal, mai atractivă decât pentru o putere spațială consacrată precum Rusia, care și-ar pune în pericol propriile active orbitale.
Nicio țară nu a mai detonat o armă nucleară pe orbită din anii 1960, iar numărul real al armelor nucleare aflate, eventual, în prezent în spațiu, fără a fi detectate, rămâne necunoscut. Discuția legată de o eventuală înarmare nucleară în spațiu se adaugă unui context mai larg al tensiunilor privind reluarea eventuală a testelor nucleare, precum și îngrijorărilor legate de riscurile tot mai mari generate de obiectele spațiale vechi aflate pe orbită.
