V-ați întrebat vreodată ce ați face dacă, pentru câteva ore, ați putea face absolut orice, fără să existe consecințe? Dacă nimeni nu v-ar putea opri, dacă nu v-ar vedea nimeni sau dacă ați avea garanția că nu veți răspunde niciodată pentru ceea ce faceți?
Știu, prima reacție ar putea fi să ne gândim la lucruri banale, poate chiar amuzante. Am face, în sfârșit, ceea ce ne dorim, am încălca niște reguli absurde sau ne-am lua revanșa în fața cuiva care ne-a enervat. Dar dacă întrebarea nu ar fi despre ceea ce ne-am permite nouă înșine, ci despre ceea ce ne-am permite să le facem altora?
Cât din bunătatea noastră vine din convingerile pe care le avem și cât din faptul că știm că există reguli, limite și consecințe? Suntem la fel de corecți atunci când nimeni nu ne vede? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când ni se oferă putere asupra unui alt om și ni se spune că putem face orice?
Nu am răspunsuri definitive la întrebările acestea. Dar există un experiment artistic care, în 1974, a transformat una dintre ele într-o experiență reală, dusă până într-un punct în care lucrurile au devenit înfricoșătoare.
Nu-mi amintesc exact când am aflat prima dată despre povestea aceasta. Poate la facultate, când studiam sociologia, poate într-o carte, într-un documentar sau într-una dintre acele lecturi peste care dai întâmplător și care, fără să-ți dai seama, rămân undeva în mintea ta. Știu doar că sunt povești care mă fac să mă opresc din ceea ce fac și să mă întreb cât de bine îi cunoaștem, de fapt, pe oamenii din jurul nostru. Și, mai ales, cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine.
Zilele trecute, am dat din nou peste povestea unei artiste care a luat o decizie greu de imaginat: s-a pus la dispoziția unor necunoscuți și le-a permis să-i facă absolut orice, timp de șase ore. Fără să intervină. Fără să se apere. Fără să le spună când să se oprească.
Artista se numește Marina Abramović, iar ceea ce s-a întâmplat în acele șase ore avea să rămână unul dintre cele mai tulburătoare momente din istoria artei performative.
Și aici începe partea care m-a făcut să mă gândesc la sociologie, la psihologia comportamentului uman și la o întrebare pe care cred că merită să ne-o punem cu toții: ce anume îi face pe unii oameni să creadă că au dreptul să-i facă altuia orice?
Marina Abramović: femeia care a devenit propriul experiment
În 1974, Marina Abramović, o artistă de origine iugoslavă aflată la început de drum, a organizat la Studio Morra, în Napoli, o performanță artistică intitulată Rhythm 0.
Pentru cine nu este familiarizat cu acest tip de artă, trebuie să facem o mică paranteză. În arta performativă, artistul nu creează neapărat un tablou, o sculptură sau un obiect pe care publicul să-l admire. Uneori, chiar propriul corp, propriile acțiuni și reacțiile spectatorilor devin opera de artă. Iar în cazul Marinei Abramović, corpul și limitele umane au fost, de-a lungul carierei sale, teme centrale.
Pentru Rhythm 0, artista a pregătit 72 de obiecte, pe care le-a așezat pe o masă. Unele erau inofensive sau puteau provoca senzații plăcute: o floare, un fulg, struguri, miere. Altele erau mult mai periculoase: foarfeci, un cuțit, un bisturiu, un bici și chiar un pistol cu un glonț.
Lângă masă se afla instrucțiunea care schimba complet regulile obișnuite ale unei întâlniri dintre oameni:
Pe masă sunt 72 de obiecte care pot fi folosite asupra mea după dorință. Performanță: eu sunt obiectul. În această perioadă îmi asum întreaga responsabilitate.
De la ora 20:00 până la ora 02:00, ea nu mai era doar artista care își prezenta opera. Se transformase în obiectul asupra căruia publicul putea acționa.
Și aici începe partea care ar trebui să ne dea de gândit.
De la o floare la violență
La început, oamenii au fost relativ blânzi. Unii i-au oferit o floare, au atins-o cu delicatețe sau au încercat gesturi afectuoase. Erau curioși, poate puțin stânjeniți, dar nimic nu părea să anunțe ceea ce urma.
Apoi, treptat, lucrurile au început să se schimbe.
Unii participanți i-au tăiat hainele cu foarfecile. Alții au rănit-o cu obiectele de pe masă. Marina a povestit ulterior că a fost tăiată aproape de gât, iar cineva i-a băut sângele și i-a pus apoi un plasture pe rană. Experiența a devenit una de o cruzime greu de suportat.
Unul dintre cele mai înfricoșătoare momente a implicat pistolul. Potrivit relatărilor, cineva a încărcat arma, a pus-o în mâna ei și a îndreptat-o spre gâtul sau spre capul ei (versiunile diferă), apăsându-i degetul pe trăgaci. Între cei prezenți a izbucnit o încăierare, iar unii dintre spectatori au intervenit.
Nu vorbim, așadar, despre o simplă provocare artistică în care oamenii au depășit niște limite convenționale. Marina a fost supusă unor acte reale de agresiune, iar riscul ca lucrurile să se termine tragic nu era unul imaginar.
Într-un interviu audio realizat de Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), artista a povestit că, la finalul celor șase ore, când s-a ridicat și a început să meargă prin galerie, goală, cu sânge pe ea și cu lacrimi în ochi, oamenii au fugit de ea.
Tot din relatarea ei aflăm că, în seara aceea, în camera de hotel, s-a privit în oglindă și a descoperit o șuviță mare de păr alb.
Gândiți-vă puțin la această imagine: timp de șase ore, unii dintre cei prezenți își permiseseră să o trateze ca pe un obiect. În momentul în care ea a redevenit o persoană activă, capabilă să-i privească și să se apropie de ei, au ales să plece.
De ce?
Poate pentru că, până atunci, consecințele propriilor acțiuni li se păruseră inexistente. Acum, femeia asupra căreia acționaseră putea să-i privească în ochi. Nu mai era o prezență tăcută asupra căreia își exercitaseră puterea. Era un om în fața lor.
Iar această schimbare de perspectivă spune multe.
Ce se întâmplă cu noi atunci când credem că putem face orice?
Aici intervine partea care m-a făcut să mă gândesc la sociologie și la psihologia socială.
Există o diferență între ceea ce facem atunci când știm că suntem observați, când există reguli clare și când trebuie să răspundem pentru acțiunile noastre, și ceea ce ne permitem să facem atunci când credem că nimeni nu ne va cere socoteală.
În viața de zi cu zi, suntem înconjurați de reguli scrise și nescrise. Nu lovim un om pentru că știm că este greșit, că îi putem provoca suferință și că fapta noastră poate avea consecințe. Dar ce se întâmplă când aceste limite par să dispară? Când ni se spune că avem voie? Când nimeni nu ne oprește?
Performanța Marinei Abramović nu a fost un experiment științific controlat și nu poate demonstra că toți oamenii ar deveni violenți dacă ar avea ocazia. Ar fi prea simplu și, în același timp, incorect să tragem o asemenea concluzie.
Dar ceea ce s-a întâmplat acolo oferă un punct de plecare pentru câteva întrebări serioase.
