Am urcat în trenul R 8810, la Eforie Nord, în după-amiaza zilei de 31 iulie 2026. Trebuia să ajungă la ora 16:05. A venit cu aproximativ 30 de minute întârziere. Până aici, nimic neobișnuit pentru CFR Călători. Ce a urmat însă avea să transforme o călătorie banală de la Eforie Nord la Constanța într-o experiență pe care cu greu o pot numi călătorie în condiții normale.
30 de minute în soarele de la Eforie Nord
Era foarte cald. Soarele bătea puternic, iar în gara din Eforie Nord oamenii așteptau trenul care trebuia să ne ducă spre Constanța.
30 de minute. Atât am stat în așteptarea lui R 8810. În jurul meu, turiști întorși de la mare, familii cu copii, bunici, părinți cu bebeluși, oameni cu trolere, valize, genți, colace, pălării și sacoșe.
Toată lumea voia același lucru: să urce în vagoane și să ajungă cât mai repede la destinație. Când trenul a apărut în gară, s-a dezlănțuit haosul.
„Mioara, vino lângă mine!”
Urcarea a fost o adevărată aventură. Copii, bunici, mame, tați, mătuși, bagaje de toate dimensiunile, cărucioare cu bebeluși. Fiecare încerca să-și găsească locul și, în același timp, să nu-și piardă familia sau bagajele.
„Mioara, vino lângă mine!” „Ionele, unde e Marcel?” „Georgică, ține de valiză!” „Cornele, s-a pierdut tata socru!”
Strigăte, copii care plângeau, oameni care se împingeau să poată intra cu bagajele. O scenă pe care o vezi, poate, într-un tren dintr-o țară în care transportul feroviar este complet depășit.
Numai că eram în România, în 2026.
Și apoi am intrat în vagon
Dacă în gară era cald, în tren era altceva. Era iadul. Saună! Vagoanele în care am urcat nu aveau aer condiționat funcțional. Geamurile se deschideau doar foarte puțin, insuficient pentru a produce o ventilație cât de cât acceptabilă.
Într-un vagon plin până la refuz, diferența dintre „cald” și „insuportabil” dispare foarte repede. Aerul stătea pe loc. Și odată cu el, toate mirosurile. Transpirație, ulei de plajă, parfum, mâncare, ceapă, cauciuc încins. Toate se amestecau apăsător. După câteva minute, începeai să cauți instinctiv un loc unde să poți respira mai bine. Nu prea exista.
Holurile erau pline de bagaje
Locurile erau ocupate, iar holurile deveniseră depozite improvizate de bagaje. Trolere, sacoșe, genți, valize. Trecerea printre ele era dificilă. În fața toaletelor erau, de asemenea, bagaje și oameni. Într-un tren atât de aglomerat, fiecare centimetru de spațiu conta. Iar temperatura continua să crească.
Cei mai afectați: copiii și bătrânii
Cel mai greu de privit erau copiii și oamenii în vârstă, bebelușii care plângeau, copii agitați, transpirați, obosiți.
Bătrânii încercau să-și facă vânt cu ce aveau la îndemână: un evantai, o bucată de hârtie, biletul de tren, telefonul mobil sau pur și simplu cu palma.
„Iadul” din vagon
La un moment dat, atmosfera devenise atât de apăsătoare încât primul cuvânt care îți venea în minte era „iad”. Nu pentru că trenul ar fi fost în sine ceva ieșit din comun. Ci pentru că toate problemele se adunaseră în același loc: întârzierea, căldura, aglomerația, lipsa aerului condiționat, geamurile aproape închise, bagajele și numărul foarte mare de pasageri. Și, peste toate, sentimentul că nu ai unde să te duci. Că ești pedepsit, cu toate că nu ai făcut nimic rău și ți-ai plătit locurile. Nu poți ieși.
Nu poți deschide un geam suficient de mult. Nu poți face rost de aer. Trebuie doar să reziști până la următoarea stație.
În contrast, „nașul” părea că se simte foarte bine
Printre oamenii transpirați, obosiți și iritați, personalul trenului își continua activitatea. „Nașul”, în contrast izbitor cu atmosfera din vagoane, părea într-o dispoziție excelentă. Râdea și vorbea cu oamenii de parcă se afla la o nuntă, nu într-un tren în care pasagerii încercau să găsească o gură de aer.
Poate că pentru el era o zi obișnuită de lucru. Pentru cei din vagon, însă, nu era deloc o zi obișnuită.
În Constanța, am coborât leoarcă
Când am ajuns în gara din Constanța, eram cu toții transpirați și epuizați. Hainele erau ude. Fețele, roșii. Oamenii păreau că tocmai ieșiseră de sub duș. Numai că nu era apă. Era transpirație. Și, paradoxal, imediat ce am coborât din tren, mi s-a făcut frig.
Deși afară erau peste 30 de grade Celsius, după căldura din vagon senzația era complet diferită. Dârdâiam. Nu aveam însă timp să mă gândesc prea mult la asta. Trebuia să fug să prind următorul tren, cel spre București. Mai aveam puțin și îl pierdeam. Și, de data aceasta, nu din vina mea.
Nu toate trenurile CFR sunt la fel
Trebuie spus și acest lucru: la dus, experiența fusese complet diferită. Trenul cu care am mers spre litoral a fost curat, aerul condiționat a funcționat, iar trenul nu a întârziat.
Tocmai această diferență face situația și mai greu de înțeles.
Cum se poate ca, în aceeași călătorie, să găsești un tren în condiții bune și, câteva zile mai târziu, să ajungi într-un vagon în care aerul condiționat lipsește, geamurile se deschid foarte puțin, iar temperatura devine greu de suportat?
CFR Călători mai are mult de recuperat
Nu cerem lux. Nu cerem fotolii din piele și șampanie în tren. Cerem lucruri elementare: un tren care să ajungă la timp, o temperatură suportabilă, aer condiționat funcțional atunci când afară sunt peste 30 de grade, suficient spațiu pentru pasageri și condiții decente pentru copii și vârstnici.
CFR Călători mai are mult până să fie la nivelul anului 2026. Pentru că, în unele călătorii, condițiile oferite pasagerilor par să aparțină mai degrabă anilor ’50.
Iar dacă vrem ca românii să lase mașina acasă și să aleagă trenul, nu este suficient să le spunem că transportul feroviar trebuie modernizat.
Trebuie să le oferim motive să creadă asta.
Eu, după călătoria din 31 iulie, am rămas cu o singură întrebare:
Când va putea un român să urce într-un tren, în mijlocul verii, să-și plătească locul, fără să se întrebe dacă poate să suporte călătoria sau să încerce să supraviețuiască?
