Disputa despre vaccinurile Pfizer s-a reaprins după ce Alexandru Rafila a apărat decizia României de a opri achiziția unor doze, iar Vlad Voiculescu a acuzat autoritățile că au lăsat statul expus la pierderi uriașe.
Miza nu mai este doar politică. În primă instanță, România a pierdut procesul deschis de compania farmaceutică în Belgia și a fost obligată să achite 600 de milioane de euro.
Decizia care a împărțit scena politică
Alexandru Rafila, fost ministru al Sănătății și actual deputat PSD, susține că refuzul de a mai cumpăra 29 de milioane de doze a fost o alegere corectă. El spune că statul ar fi blocat bani într-un stoc pe care nu l-ar fi putut folosi, în timp ce cererea pentru vaccinare scădea de la lună la lună.
În mesajul publicat pe Facebook, Rafila a încercat să mute discuția de la duelul politic la starea reală din sistem. A vorbit despre depozite pline cu doze care expirau, despre contracte deja semnate și despre o populație tot mai puțin dispusă să se vaccineze. Pentru el, problema nu era lipsa dozelor, ci excesul lor.
De cealaltă parte, Vlad Voiculescu a atacat dur felul în care au fost gestionate negocierile și a descris blocajul drept unul dintre cele mai costisitoare episoade birocratice din România recentă. Critica lui merge mai departe de episodul contractual și atinge tema mai largă a responsabilității politice: cine a decis, cine a tăcut și cine plătește acum nota.
Stocuri mari, cerere în scădere
Rafila afirmă că, la preluarea mandatului, Ministerul Sănătății găsise milioane de doze expirate și un angajament suplimentar pentru achiziții viitoare. În aceeași perioadă, interesul oamenilor pentru vaccinare intrase în declin, iar evoluția variantelor virale schimbase dinamica pandemiei. Cu alte cuvinte, statul cumpărase mult pentru o situație care se schimbase rapid.
Acesta este și punctul sensibil al cazului. În timpul pandemiei, autoritățile au semnat contracte masive, pe fondul presiunii de a asigura rapid accesul la vaccinuri. Când valurile de infectare s-au mai redus, iar încrederea publică a început să se erodeze, comenzile au rămas prea mari pentru nevoile reale. Din această diferență s-au născut pierderile de acum.
Fostul ministru spune că România a încercat să limiteze pagubele. A susținut că peste 7,5 milioane de doze au fost vândute către alte state, inclusiv Germania și Ungaria, iar alte cantități au fost donate unor țări care aveau nevoie de ele. Totuși, milioane de doze expirate au trebuit distruse, ceea ce a adăugat costuri suplimentare la o factură deja grea.
Negocieri ratate și un proces costisitor
În spatele disputei despre vaccinurile Pfizer stă și o serie de negocieri eșuate. Rafila spune că au existat mai multe runde de discuții cu compania și cu reprezentanți ai Comisiei Europene pentru reducerea obligațiilor contractuale. El susține că l-a informat constant pe premierul de atunci, Nicolae Ciucă, și că a cerut inclusiv sprijinul comisarului european pentru sănătate, Stella Kyriakides.
Mesajul transmis de fostul ministru este clar: România ar fi încercat să găsească o ieșire negociată, dar nu a reușit să obțină o soluție convenabilă. Din acest punct, tensiunea s-a mutat în sala de judecată, unde Pfizer a deschis acțiuni după ce statul român nu a mai comandat dozele prevăzute pentru 2022 și 2023.
În primă instanță, instanța din Belgia a dat dreptate companiei. Decizia obligă România să plătească 600 de milioane de euro. Suma pune presiune pe buget și readuce în prim-plan o întrebare simplă: cine a calculat greșit nevoia de doze și cine trebuie să suporte consecințele?
Cine plătește, de fapt, pentru erorile din pandemie
Rafila spune că statul nu putea accepta livrarea celor 29 de milioane de doze fără să riște noi pierderi. În opinia sa, România nu avea capacitatea de stocare, iar distrugerea ulterioară a vaccinurilor ar fi mărit și mai mult costurile. El a argumentat că banii publici trebuie să meargă în spitale, servicii medicale și infrastructură, nu în facturi fără utilitate pentru pacienți.
Aici se vede tensiunea dintre două logici diferite. Una spune că statul trebuia să respecte contractele semnate, chiar dacă cererea a scăzut. Cealaltă susține că era absurd să plătești pentru produse pe care nu le mai poți folosi. În lipsa unei soluții rapide, România a ajuns să piardă pe ambele fronturi: și cu doze cumpărate în exces, și cu un proces care a adăugat o notă de plată uriașă.
Voiculescu a speculat politic tocmai acest gol de responsabilitate. Critica sa nu se referă doar la relația cu Pfizer, ci și la incapacitatea statului de a opri la timp un mecanism care producea pierderi. Pentru mulți oameni, disputa pare tehnică. În realitate, efectul ei se vede în bugetul public, adică în bani care ar fi putut merge în secții aglomerate, în ambulanțe, în aparatură sau în tratamente.
Impactul este cu atât mai mare cu cât procesul vine după ani în care pandemia a împins sistemul medical la limită. Pentru personalul din spitale, fiecare milion risipit înseamnă mai puține resurse în alte zone. Pentru pacienți, înseamnă întârzieri, lipsuri și investiții amânate. Tocmai de aceea, cazul vaccinurilor Pfizer a depășit de mult sfera unui simplu contract comercial.
Rămâne și întrebarea politică: cine își asumă răspunderea pentru strategia de achiziție, pentru negocierile ratate și pentru faptul că statul a intrat într-un litigiu de o asemenea dimensiune? Până la o decizie definitivă, răspunsul va continua să fie disputat public, iar costul real al greșelilor din pandemie va rămâne, cel puțin deocamdată, în sarcina contribuabililor.
