Cazul Alexandrei Matei, care susține că a fost manipulată și abuzată încă din copilărie de un profesor de la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București, readuce în atenție posibile derapaje grave din sistemul educațional artistic. Mărturiile apărute în spațiul public sunt însoțite de reacții puternice din partea foștilor elevi, care afirmă că astfel de situații erau cunoscute, dar rareori discutate deschis.
O poveste care începe la doar 13 ani
Potrivit informațiilor apărute pe Facebook și pe Youtube, Alexandra Matei ar fi avut doar 13 ani în momentul în care a intrat într-o relație dezechilibrată cu profesorul său. Mărturiile indică un proces de apropiere treptată, în care relația ar fi evoluat dincolo de cadrul educațional.
Situația ridică semne de întrebare serioase despre limitele relației profesor-elev și despre mecanismele de protecție care ar fi trebuit să existe într-o instituție de învățământ.
Mărturia unei foste eleve: „Toți știam, dar nimeni nu vorbea”
Una dintre cele mai puternice reacții vine din partea Sânzianei Dobrovicescu, fostă elevă a colegiului, care susține că situația era cunoscută în interiorul școlii:
„Dacă ei nu vor să facă nimic, atunci ducem vorba mai departe, din om în om. Alexandra spune adevărul! Am fost elevă a Colegiului Național „Dinu Lipatti” din București și pot să confirm că toți știam. Iar ea nu este singura.” Sânziana vorbește despre o „cultură a tăcerii” și despre zvonuri persistente legate de comportamentul profesorului, inclusiv despre presupuse „meditații” plătite „în natură”.
Relatarea descrie un climat în care elevii ar fi fost conștienți de anumite situații, dar fără instrumentele sau sprijinul necesar pentru a interveni.
„Era izolată de colegi, iar lui îi sclipeau ochii când era lângă ea”
În mărturia sa amplă, Sânziana Dobrovicescu descrie existența unor suspiciuni legate de clasa de percuție, despre care spune că era un subiect evitat:
„Fiecare dintre noi a supraviețuit cumva liceului, unii mai ușor, alții mai greu. Iar eu astăzi mă întreb dacă printre colegii mei mai sunt și alții care au văzut și au știut că pentru unii dintre noi a fost foarte greu, îngrozitor de greu. Că unii dintre noi au fost supuși unor experiențe la care niciun copil nu ar fi trebuit să fie supus. Iar noi știam. Toți știam. Însă și noi la rândul nostru ne luptam pentru supraviețuire și nimeni nu ne pregătise vreodată, ca și colectiv, să gestionăm o astfel de situație. Ce faci când cei care trebuie să te apere, cei meniți să îți fie modele, se folosesc puterea pe care o au asupra ta, ca să te rănească, ca să te controleze, ca să te izoleze, fără ca tu să te poți apăra? Sunt sigură că toți vă amintiți că exista ceva ce cu toții știam, dar despre care nu vorbeam niciodată: clasa de percuție. Era ca un elefant în cameră. Și totuși, ceva se întâmpla. Nu că ar fi fost unica situație în care un profesor se afișa cu o elevă. Mai ales dacă ea avea 18 ani, profesorii faceau relatiile de obicei publice. Dar la clasa de percuție era ceva mult mai sumbru. Singurul avertisment pe care l-am primit a fost ”să te ferești”, și m-am ferit de omul spân, la fel cum zice și povestea, până am terminat liceul. Nu toate am fost însă la fel de norocoase. În jurul anului 2010 (aveam 16 ani), una dintre colegele mele de clasă s-a mutat brusc din liceu. Țin minte că mi-a spus că profesorul de percuție, după ce îi oferise o perioadă meditații gratuite, i-a spus că este suficient de mare încât să îl „plătească în natură”. Mama ei a mers la director să facă o plângere, însă nu a fost crezută, așa că și-a mutat imediat copilul din liceu. În aceeași perioada umbla vorba-n sat că proful de percuție a avut bucurii la o colegă cu un an mai mare ca noi. La fel cum a umblat vorba și despre Alexandra. Și acum îmi amintesc tăcere grea și privirile fixe atunci când a intrat pentru prima oară în sala de orchestră. Noi eram deja la liceu, ea era mică, în clasa a VI-a, iar profesorul de percuție părea să aibă o atenție deosebită față de ea. Nu, nu îi făcea nimic în mod vizibil în fața noastră, dar din felul în care se uita și se purta în preajma ei, era evident că ceva nu e bine. Da, toți știam. Era izolată de colegi, iar lui îi sclipeau ochii când era lângă ea. Lumea vorbea. În șoaptă, dar vorbea. Poate unii o arătau cu degetul, alții o judecau în tăcere. În marea noastră majoritate însă, doar întorceam capul și tăceam. Povestea Alexandrei nu era niciodată rostită tare, pecetluită fiind să nu părăsească pereții liceului vreodată.”
Ea evocă și cazul unei colege care ar fi părăsit liceul după ce ar fi reclamat comportamentul profesorului, fără ca situația să fie rezolvată la nivel instituțional.
Reacții din partea foștilor elevi: „Toată lumea știa”
După apariția cazului, mai mulți foști elevi au reacționat public, confirmând existența unor suspiciuni vechi:
„Toată lumea știa. Eu știam, colegii știau, profii știau, directorul școlii știa. (...) Noi eram copii, dar profesorii?” (Ștefania Mihaela)
„Cadrele didactice știau foarte bine ce se întâmplă, dar nu au acționat.” (Leonhardt Regina Liana)
„Nu puteai să avansezi dacă nu făceai ce spunea. Orele au devenit un calvar.” (fost elev)
Alte mărturii vorbesc despre experiențe similare sau despre abuzuri în alte instituții de învățământ artistic, sugerând o problemă mai largă.
Apeluri către autorități și instituții
În contextul acestor acuzații, au fost lansate solicitări publice către Ministerul Educației și conducerea colegiului pentru clarificarea situației:
dacă au existat plângeri oficiale
ce măsuri au fost luate pentru protejarea elevilor
dacă au fost deschise anchete interne
De asemenea, foști elevi cer ca eventualele responsabilități să fie stabilite nu doar la nivel individual, ci și instituțional.
Întrebări fără răspuns
Cazul ridică întrebări esențiale:
Cum este posibil ca suspiciuni de acest tip să persiste ani de zile?
De ce nu au fost investigate la timp semnalele existente?
Ce mecanisme reale există pentru protejarea elevilor?
În lipsa unor răspunsuri clare, presiunea publică crește, iar cazul Alexandrei Matei devine un simbol al unei probleme care ar putea depăși granițele unei singure instituții.
„Noi toți știam. Alexandra spune adevărul”
Pentru mulți dintre cei care au trecut prin acea perioadă, momentul actual reprezintă o confruntare cu trecutul. Mărturiile sugerează că, deși tăcerea a fost dominantă ani la rând, aceasta începe să fie înlocuită de dorința de a vorbi.
„Noi toți știam. Alexandra spune adevărul”, este una dintre concluziile care se repetă în reacțiile publice.
Rămâne de văzut dacă aceste mărturii vor duce la clarificări oficiale și, mai ales, la măsuri concrete.
