Ministerul spaniol de Interne estimează că, în ultimele douăzeci și patru de ore, aproximativ 49.000 de oameni au trecut din Maroc în Ceuta. Garda Civilă calculează că patruzeci de mii dintre ei au trecut în șapte ore. Între cei intrați se află circa șapte sute de minori. Criza s-a extins vineri și la Melilla. Ceuta are optzeci de mii de locuitori.
Până la ora publicării, din apele din jurul digului Tarajal fuseseră recuperate cel puțin douăzeci și patru de persoane decedate în încercarea de a ajunge înot în Spania. Totalul morților în apele ceutane în 2026 trece de patruzeci: cel mai ridicat de la tragedia de la Tarajal din 2014.
Armata spaniolă a amplasat blindate la ieșirea de pe dig, ca să împiedice dispersarea și să canalizeze fluxul spre Poligonul Tarajal. Nava Duque de Ahumada a ajuns în port înainte de zori. Vineri dimineață, Poliția Națională a evacuat centrul orașului și a împrejmuit străzile pe unde urma să treacă premierul spaniol Pedro Sánchez.
Pentru comparație: în mai 2021, când Rabatul a deschis frontiera ca represalii pentru primirea liderului Frontului Polisario într-un spital spaniol, au trecut între șase și opt mii de oameni în două zile. A fost considerat până acum cel mai grav incident de frontieră din istoria Spaniei moderne.
Explicația oficială nu mai stă în picioare
Guvernul spaniol atribuie valul unei decizii a Tribunalului Suprem al Spaniei de la începutul lui iulie, care interzice returnarea imediată a migranților interceptați pe mare. Oficiali ai Ministerului spaniol de Interne, citați fără nume, spun că rețelele de traficanți „instrumentalizează" hotărârea. Marocul, la rândul lui, dă vina pe „organizații criminale".
Ambele explicații erau plauzibile miercuri. Vineri nu mai sunt.
O breșă juridică produce un aflux. Nu produce patruzeci de mii de oameni în șapte ore. Fnideq, orașul marocan de la celălalt capăt al digului, are doar optzeci de mii de locuitori. Ca să aduni patruzeci de mii de persoane pe o fâșie de frontieră într-o dimineață, e nevoie de transport organizat din toată regiunea nordică și de absența simultană a jandarmeriei regale pe un perimetru pe care, în mod normal, o duzină de tineri nu-l poate atinge fără să fie oprită. Iar Marocul nu este chiar o democrație în care mulțimi de oameni se pot mișca fără restricții.
Nici o rețea de traficanți din lume nu mișcă patruzeci de mii de oameni în șapte ore. Statele însă pot mișca atâția oameni, fără probleme.
Peste noapte, mulți dintre cei care au trecut ilegal granița s-au întors singuri, pe jos, în Maroc. Asta spune ceva despre natura evenimentului: nu a fost un val migratoriu, ci o demonstrație. Cineva a arătat ce poate face, iar apoi le-a spus oamenilor să se întoarcă.
Rămâne, așadar, o singură întrebare serioasă: de ce acum?
Trei motive marocane
Sentința din 8 iulie a creat, e adevărat, oportunitatea juridică - un cadru în care returnările devin lente și costisitoare. Nu e cauza. E fereastra.
Vizita lui Sánchez la Alger, pe 20 iulie. Premierul spaniol s-a întâlnit cu președintele Algeriei, Abdelmadjid Tebboune, pentru a închide criza deschisă în 2022, când Madridul trecuse de partea planului marocan de autonomie pentru Sahara. Tratatul de Prietenie a fost reactivat în martie, iar Algeria e din nou principalul furnizor de gaz al Spaniei. În octombrie e programată o Reuniune la Nivel Înalt între Spania și Algeria. Ministerul spaniol de Externe neagă orice legătură și susține că relația cu Rabatul e „excelentă".
Presiunea internă. Marocul intră în alegeri legislative în septembrie 2026, la mai puțin de un an după protestele GenZ212, cu 35,8% șomaj în rândul tinerilor și cu o campanie de pedepsire a protestanților care a durat până în februarie. Pentru un guvern în situația asta, plecarea temporară a zeci de mii de tineri este o supapă.
Criza e marocană prin execuție. Ce urmează explică de ce Rabatul a putut să nu se teamă de consecințe.
Semnalul din SUA: Spania „o putere colonială care administrează colonii peste Strâmtoarea Gibraltar"
În 2026, Washingtonul a mutat de trei ori o variabilă care stătuse fixă patruzeci de ani.
Martie. Michael Rubin, fost oficial al Pentagonului și senior fellow la American Enterprise Institute, cere public ca Trump și Rubio să recunoască Ceuta și Melilla drept „teritoriu marocan ocupat", numind Spania „o putere colonială care administrează colonii peste Strâmtoarea Gibraltar". Patru zile mai târziu, merge mai departe: îndeamnă Marocul să reia spiritul Marșului Verde din 1975 și să trimită civili neînarmați în enclave. Îndeamnă marocanii să se adune, să trimită buldozere la frontieră și să intre neînarmați ca să ridice steagul. Iar apoi cere autorităților din Cádiz să înceapă pregătirile pentru primirea coloniștilor spanioli strămutați, „fie că Madridul acceptă, fie că nu". Vorbește despre 170.000 de „coloniști spanioli". Să nu uităm faptul că Spania a criticat puternic campania militară a Israelului din Palestina.
Coincidență sau nu, ce s-a întâmplat joi la Tarajal seamănă foarte mult cu scenele cu "omuleții verzi" trimiși de Rusia în Ucraina.
Aprilie. Comisia pentru Alocări a Camerei Reprezentanților din SUA introduce în raportul său, la paginile 86 și 87, o formulare fără precedent: notează că „orașele administrate de Spania, Ceuta și Melilla, sunt situate pe teritoriu marocan și rămân obiectul revendicării de lungă durată a Marocului" și susține eforturile Secretarului de Stat de a încuraja dialogul Rabat–Madrid pe „statutul viitor" al lor. Mario Díaz-Balart, președintele subcomisiei pentru securitate națională și apropiat al lui Rubio, declarase deja că enclavele „nu se află pe teritoriul geografic al Spaniei".
30 iulie. La câteva ore după prăbușirea frontierei, Anna Kelly, adjuncta purtătorului de cuvânt al Casei Albe, transmite pentru Fox News: „Președintele Trump a avertizat de mult Europa asupra a ceea ce se va întâmpla dacă va continua să implementeze politici globaliste de extremă stânga, inclusiv facilitarea migrației de masă. Spania și celelalte țări care au adoptat această filozofie distructivă ar trebui să rectifice imediat sau riscă propria dispariție."
Înarmarea Marocului: două decenii, un singur destinatar posibil
Aici trebuie spus lucrul pe care analiștii îl evită: Statele Unite construiesc capacitatea militară a Marocului de peste douăzeci de ani. În 2004, la un an după atentatele de la Casablanca și în același an cu acordul de liber schimb, Marocul primește statutul de Major Non-NATO Ally. Din 2013, prin programul de echipament excedentar al Departamentului Apărării, primește material de 478 de milioane de dolari: 222 de tancuri Abrams M1A1, 600 de transportoare blindate M113, avioane C-130H. În 2019–2020 vin 25 de avioane F-16 Block 72, elicoptere Apache și începe modernizarea flotei marocane. În decembrie 2020, odată cu recunoașterea suveranității asupra Saharei și cu Acordurile Abraham, se semnează prima foaie de parcurs de apărare, 2020–2030. În aprilie 2023 - sub administrația Biden, nu Trump - Departamentul de Stat aprobă 18 lansatoare HIMARS și 112 rachete sol-sol, între care ATACMS cu rază de până la 305 kilometri. În 2025 se adaugă Stinger de 825 de milioane. Cumulat, pachetele confirmate de DSCA trec de opt miliarde și jumătate de dolari.
