Într-o eră în care manipularea și dezinformarea sunt mai ușor accesibile ca niciodată, România se află la o răscruce majoră a destinului său. Țara e un ghiveci de păreri. Un fel de junglă. E împărțită în „patrioți”, „daci”,„georgiști”, „simioniști” , „târzii”,„șoșoci”, în „suveraniști”, „antivacciniști”, „neolegionari”, „bolșevici”, „nostalgici ceaușiști”, „woke”, „sorosiști”,„susținătorii ai LGBT”, „UE” , etc...
Avem de a face peste tot cu violență, cu ură, minciuni, deliruri mistice, diversiuni, incompetență, neștiință și cu prostie, Prea multă prostie!
Polarizarea opiniei publice, conflictele interne și lipsa unei viziuni coerente din partea clasei politice sunt doar câteva dintre simptomele unei societăți care pare să-și piardă busola.
În acest context, una dintre cele mai mari amenințări pentru viitorul nostru rămâne nivelul scăzut de educație al unei părți considerabile din populație, vulnerabilă la manipulare. Un segment larg al acestei mase nu este capabil să distinga adevărul de minciună, iar acest lucru, din păcate, are un impact profund asupra democrației și deciziilor politice.
Este îngrijorător faptul că, în fața unei clase politice de multe ori incoerente și fragmentate, cetățenii nu au capacitatea să facă alegeri responsabile. Alegerea liderilor și a direcției în care trebuie să meargă țara nu mai este un proces bazat pe informații clare, raționale și bine fundamentate. În schimb, asistăm la o luptă acerbă între două tabere, fiecare cu propriile convingeri, însă fără un adevăr comun, fără un punct de întâlnire al ideilor și valorilor. O tabără este caracterizată de un discurs agresiv, de o convingere că soluțiile sunt la îndemână, dar fără a înțelege contextul complex al realităților economice și politice.
Cealaltă tabără, mult mai restrânsă, este alcătuită din oameni cu o viziune mai lucidă și mai realistă, dar care nu reușesc să impună schimbarea în fața celor care, din păcate, nu au educația necesară pentru a înțelege realitatea.
Fenomenul Dunning-Kruger este un exemplu clar al acestei crize de educație: cei care au un nivel scăzut de competență și cunoștințe, adesea, se supraestimează și ajung să fie vocea cea mai puternică. De ce? Pentru că sunt mai vocali, mai agresivi în exprimare și mai siguri de ei. În schimb, cei care au cunoștințe și o viziune mai amplă, cei care înțeleg complexitatea geopolitică, economică și socială, devin din ce în ce mai tăcuți, mai rezervate, și ajung, adesea, să fie ignorate.
