Comisia Europeană urmează să propună toamna aceasta o nouă legislație pentru accelerarea infrastructurii de transport al dioxidului de carbon, potrivit unei analize publicate de EUobserver. Măsura vine în contextul în care planurile blocului comunitar privind captarea și stocarea carbonului (CCS) întâmpină dificultăți tot mai mari.
Conform sursei citate, abordarea pe care o pregătește Comisia riscă să impună costuri semnificative contribuabililor, în timp ce slăbește garanțiile pentru protecția oamenilor și a naturii. Uniunea Europeană își propune, ca parte a obiectivului de neutralitate climatică până în 2050, o rețea industrială vastă destinată captării, procesării, transportului și stocării CO2, gazul cu efect de seră asociat crizei climatice.
O țintă ambițioasă, dar o rețea uriașă de riscuri
UE a stabilit un obiectiv de cel puțin 50 de milioane de tone de capacitate anuală de injecție a CO2 până în 2030. Rețeaua de transport necesară ar putea ajunge la 19.000 de kilometri până în 2050, transportând CO2 sub presiune ridicată pe tot continentul.
Aceste planuri avansează greu. Anunțurile de proiecte CCS în Europa au atins vârful în 2021 și au scăzut constant de atunci. În 2025, capacitatea de captare a carbonului anulată a depășit-o pe cea care a ajuns la decizii finale de investiție.
Semnele de retragere ale industriei se înmulțesc: companii care vând participații în proiecte-far, care își reduc bugetele sau care contestă legal cerințele UE privind CCS.
Reguli mai permisive pentru o industrie în declin
Comisia pregătește o nouă legislație menită să facă mai ușoară, mai ieftină și mai atractivă construcția acestei infrastructuri pentru industria CCS. Legea ar urma să extindă subvențiile pentru industriile poluante și să stabilească un cadru de reglementare care limitează controlul și riscă să reducă responsabilitatea industriei pentru scurgerile de CO2.
Se așteaptă, de asemenea, măsuri de relaxare a cerințelor de autorizare prin noi exceptări, inclusiv posibilitatea folosirii unor „zone de accelerare industrială” care ar putea suprascrie protecțiile pentru ariile naturale.
Reducerea garanțiilor de autorizare pentru natură și comunități este îngrijorătoare, dat fiind că CCS la scară mare presupune provocări tehnice majore și riscuri reale de siguranță. Captarea carbonului poate crește poluarea aerului, iar transportul și stocarea CO2 vin cu riscuri semnificative, inclusiv eliberarea unor niveluri periculoase de gaz, care pun în pericol comunitățile din apropiere.
O rupere a unei conducte de CO2 în Mississippi, Statele Unite, în 2020, a dus la spitalizarea a 45 de persoane și evacuarea a 200 de locuitori.
O soluție climatică scumpă și ineficientă
Prioritizarea intereselor industriei în detrimentul regulilor de protecție ar putea fi mai ușor de justificat dacă CCS ar fi cel puțin o soluție climatică eficientă. Nu este cazul, potrivit sursei citate. Cei mai importanți oameni de știință din domeniul climei au catalogat CCS drept una dintre cele mai scumpe și mai puțin eficiente metode de reducere a emisiilor, iar Agenția Internațională pentru Energie și-a redus repetat așteptările privind contribuția tehnologiei.
CCS nu a reușit constant să livreze reducerile de emisii promise: în ultima jumătate de secol, 88% din capacitatea CCS planificată nu s-a materializat niciodată, procentul urcând la peste 90% în sectorul energetic.
În practică, tehnologia poate crește emisiile totale atunci când este folosită pentru a justifica proiecte noi sau extinse pe combustibili fosili, amânând reducerile de emisii la sursă și deturnând resurse de la soluții climatice dovedite. Istoric, aproximativ 85% din capacitatea CCS instalată la nivel mondial a fost legată de producția de combustibili fosili, cea mai mare parte din CO2 captat fiind folosită pentru extracția suplimentară de petrol.
Fondurile publice, singura cale spre viabilitate comercială
Slăbirea garanțiilor de protecție nu pare suficientă pentru a depăși reticența comercială a industriei față de investițiile în CCS. Recomandările unui grup de lucru condus de industrie privind infrastructura CCS cer finanțare publică suplimentară și măsuri financiare pentru a face proiectele viabile din punct de vedere comercial.
Costul pentru CCS este considerabil, iar viitoarea lege privind infrastructura de carbon ar putea lăsa contribuabilii europeni să acopere o parte și mai mare din factura unor proiecte care presupun riscuri semnificative și care pot livra puține dintre reducerile de emisii promise, dacă vor livra vreuna.
