Politica europeană de captare CO2 lovește disproporționat România, iar marii producători locali de gaze spun că regulile îi împing într-o poziție dezavantajoasă față de restul Europei.
Ce contestă producătorii de gaze din România
Subiectul a fost readus în prim-plan la conferința Economist Romania Government Roundtable 2026, organizată la București de grupul editorial The Economist. Acolo, Marc Beacom, directorul general al Black Sea Oil & Gas (BSOG), a susținut că noua arhitectură europeană de decarbonizare pune o presiune mult mai mare pe companiile românești decât pe alte state membre.
Mesajul lui a fost tranșant: regulile nu țin cont de diferențele dintre statele europene și riscă să penalizeze tocmai producătorii care asigură o parte importantă din oferta regională de energie. Beacom a argumentat că, în timp ce România primește obligații severe de stocare și captare, alte țări cumpără gaze naturale lichefiate din Qatar sau din Statele Unite, două surse cu o amprentă de carbon ridicată pe lanțul de transport.
Critica lui Marc Beacom
Directorul BSOG a mers mai departe și a spus că Uniunea Europeană îi pedepsește pe producătorii români, în timp ce piața rămâne deschisă pentru importuri din afara blocului comunitar. El a descris situația drept o formă de inechitate care poate distorsiona concurența și poate slăbi producția internă de gaze.
În esență, miza nu este doar tehnică. Discuția despre captare CO2 a ajuns să fie legată direct de competitivitatea industrială, de costurile de conformare și de felul în care sunt împărțite obligațiile între statele membre. Pentru companiile din România, diferența dintre a produce local și a importa devine tot mai greu de justificat financiar dacă reglementarea îi împovărează mai mult decât pe concurenți.
De ce spune Bucureștiul că povara este disproporționată
Și Sebastian Burduja, fost ministru al energiei și actual consilier onorific al premierului, a criticat modul în care au fost stabilite țintele. Potrivit News.ro, el a spus că nu este drept ca România să suporte 25% din obligația de stocare de CO2 la nivelul Uniunii Europene, în condițiile în care țara este responsabilă pentru doar 3% din emisiile de carbon de la nivel continental.
Argumentul are o logică simplă: dacă ponderea emisiilor este mică, iar obligația este foarte mare, rezultă o încărcare disproporționată. Din perspectiva autorităților și a industriei, această formulă poate deveni costisitoare pentru producătorii locali, fără să aducă neapărat un câștig echitabil pentru obiectivele climatice ale UE.
În practică, astfel de reguli pot influența investițiile, ritmul de dezvoltare a proiectelor noi și marjele de profit. Pentru operatori precum OMV Petrom, Romgaz și BSOG, costurile nu se opresc la nivelul unei simple declarații. Ele înseamnă infrastructură, licențe, monitorizare, raportare și, în unele cazuri, proiecte de injecție și depozitare geologică pe termen lung.
