În Spania, generația dintre 18 și 34 de ani a rămas blocată în casa părinților la un nivel istoric. Conform datelor Eurostat citate de presa spaniolă, 68,7% dintre tinerii spanioli din această grupă de vârstă locuiau cu părinții sau depindeau financiar de familie în 2025, cu 17,3 puncte procentuale mai mult decât în 2004. În cifre absolute, doar 2,9 milioane de tineri reușeau să trăiască independent anul trecut, față de 5,5 milioane în urmă cu două decenii.
Paradoxul e că vinovat nu mai este șomajul. Rata șomajului la tineri a scăzut la nivelurile dinaintea crizei din 2008, iar salariile au crescut. Un raport al Ministerului Economiei publicat în martie 2026 arată însă că doar 54% dintre tinerii spanioli între 16 și 34 de ani cu loc de muncă stabil reușeau să trăiască independent în 2024, față de 67% în 2014. Concluzia oficială e tăioasă: principalul obstacol nu mai este lipsa muncii, ci imposibilitatea de a transforma un salariu într-un acoperiș.
Salariile cresc cu 30%, locuințele cu 65%, chiriile cu 82%
Datele Ministerului Economiei din Spania pun problema în termeni bruți: între 2014 și 2024, salariile nete ale tinerilor au crescut cu 30%, prețurile de achiziție a locuințelor cu 65%, iar chiriile cu 82%. Cu alte cuvinte, fiecare an de salariu cumpără mai puțină locuință decât anul precedent. Spania ocupă acum locul 6 în Uniunea Europeană la capitolul dependență a tinerilor, urcând de pe poziția 12 cu un deceniu în urmă, în timp ce media europeană s-a îmbunătățit ușor.
Ministerul calculează un „deficit de emancipare locativă" de 436.000 de tineri lucrători blocați acasă, echivalentul a 311.000 de gospodării care nu s-au format vreodată. Cele mai afectate regiuni: Catalonia, Madrid și Andaluzia.
Unele cifre par încurajatoare la prima vedere — sărăcia tinerilor scade, vârsta medie de emancipare s-a stabilizat în jur de 30 de ani — dar analiștii avertizează că ele ascund o realitate inversă: tot mai puțini tineri pleacă de acasă, ceea ce îmbunătățește mecanic statisticile fără să schimbe situația concretă. Originea economică a familiei devine factor determinant pentru independența unui tânăr.
Stradă dintr-un cartier popular din Madrid. Tipologia urbană pe care prețurile chiriilor au făcut-o inaccesibilă pentru mulți tineri. Foto: Alin Radu
România: aceeași criză, cu un strat în plus de supraaglomerare
Comparația cu România scoate la lumină o situație asemănătoare ca structură, dar diferită ca textură. Conform Eurostat, vârsta medie la care tinerii români pleacă din casa părintească era de aproximativ 27 de ani în 2024, cu un an peste media europeană de 26,2 ani. Pe grupa de vârstă 25-34 de ani, aproape 40% dintre tinerii români continuau să locuiască cu cel puțin un părinte, conform datelor citate de Profit.ro din analiza Eurostat — o pondere apropiată de cea din Bulgaria.
Diferența reală o face însă calitatea locuirii. România conduce detașat în UE la rata de supraaglomerare a locuințelor în care trăiesc tinerii: 58,3% în 2024, față de o medie europeană de 26,5%. Peste 50% se mai înregistrează doar în Letonia și Bulgaria. La capătul opus al clasamentului, sub 10%, se află Cipru, Irlanda, Luxemburg și Malta. O locuință este considerată supraaglomerată de Eurostat dacă nu are o cameră pentru fiecare cuplu, una pentru fiecare persoană singură peste 18 ani și câte una pentru perechi de copii sub 12 ani.
Pe celălalt indicator-cheie — povara costurilor locative, definită ca peste 40% din venitul disponibil cheltuit pe locuință — România stătea relativ bine în 2024, cu aproape 7% dintre tineri în această situație, sub media UE de 9,7%. Topul îl ocupau Grecia (30,3%) și Danemarca (28,9%). Croația, paradoxal, era cea mai relaxată la acest capitol, cu doar 2,1%.
De ce ies cifrele mai bune decât realitatea
Răspunsul stă într-o anomalie statistică: când mulți tineri rămân la părinți, nu apar deloc în datele despre povara locativă. Cei care plătesc chirie sau rate sunt o minoritate auto-selectată, capabilă financiar să o facă — deci media costurilor pe care le suportă pare „mai sănătoasă". E același mecanism care face vârsta medie spaniolă de emancipare să stagneze la 30 de ani: cifra rămâne stabilă pentru că tinerii care nu pleacă deloc nu intră în numărător.
În România, sociologul Dumitru Sandu remarca în 2024 că fenomenul nu este unul de neotradiționalism, ci unul de strategie economică amânată: tinerii care rămân acasă o fac pentru a-și permite mai târziu condiții mai bune — investiție în educația copiilor, locuință cu standarde mai înalte, stabilitate. Experții imobiliari români aduc însă un contraargument: în raportul preț locuință–salariu, România stă mai bine decât țările sud-europene, ceea ce ar sugera o componentă culturală în decizia de a rămâne în familie până la căsătorie.
Există însă un alt factor specific românesc: șomajul în rândul tinerilor. Conform Monitorului Social Eurostat, România devenise la finalul lui 2024 țara UE cu cea mai mare incidență a șomajului în această categorie de vârstă. Pentru un tânăr fără loc de muncă stabil, ipoteca și chiria devin imposibile chiar și la prețuri sub media europeană.
Decalajul de gen: 4,5 ani între băieți și fete
Un fapt mai puțin discutat: România înregistra în 2022 cel mai mare decalaj de gen din UE la vârsta de plecare din casa părintească. Băieții ieșeau în medie la 29,9 ani, fetele la 25,4 — o diferență de 4,5 ani. Doar Serbia avea un decalaj mai mare (5 ani). Bulgaria urma cu 4,1 ani.
Pentru comparație, Luxemburg, Suedia, Danemarca și Malta înregistrau decalaje sub 1 an. Fenomenul are explicații culturale — fetele pleacă mai devreme la căsătorie, băieții rămân ca „moștenitori" ai casei familiale — dar reflectă și o piață a muncii care încă plătește diferit pe gen în România.
Ce arată harta europeană
Eurostat trasează o linie clară între nord și sud. La capătul cel mai dependent, peste 80% dintre tinerii între 16 și 29 de ani locuiesc cu părinții sau depind financiar de familie în șapte țări: Croația, Slovacia, Italia, Spania, Polonia, Grecia și Irlanda. Vârstele medii de plecare urcă pe podiumul aceleiași zone — 31,3 ani în Croația, 30,9 în Slovacia, 30,7 în Grecia, 30,1 în Italia, 30 în Spania.
La celălalt capăt, Suedia, Danemarca și Finlanda sunt singurele țări UE unde sub 10% dintre tinerii de 25-29 de ani mai locuiesc cu părinții. Vârsta medie de plecare scade aici la 21,4 ani în Finlanda, 21,7 în Danemarca și 21,9 în Suedia — cu nouă ani mai devreme decât în Spania sau Croația.
Pentru România, vârsta medie de aproximativ 27 de ani plasează țara între lumea sudică și cea nordică. Indicatorul de supraaglomerare o ancorează însă ferm în zona estică, alături de Bulgaria și Letonia. Pe scurt: tinerii români ies din casa părintească mai devreme decât spaniolii, dar locuiesc înghesuiți după ce o fac.
Concluzia comună a tuturor acestor cifre: în Europa estică și sudică, accesul la locuință devine factorul care decide nu doar când, ci și dacă un tânăr poate trăi independent. Iar șansele lui de a face acest pas depind tot mai mult de averea familiei din care vine, nu de salariul pe care îl câștigă.
