În jurul lumii

Momiji: cum se admiră toamna frunzele roșii în Japonia

Din octombrie până în decembrie, japonezii pornesc spre temple pentru momijigari. Cum a apărut obiceiul, cum se deosebește de hanami și ce reguli se respectă.

de Manuela Medeleanu · ·

Frunze roșii și galbene în sezonul momiji cu templă tradițională japoneză cu acoperiș negru în fundal și cer albastru senin. (Foto: Dmitry Romanoff / Pexels)
Frunze roșii și galbene în sezonul momiji cu templă tradițională japoneză cu acoperiș negru în fundal și cer albastru senin. (Foto: Dmitry Romanoff / Pexels)

În Japonia, toamna se vizitează. Din octombrie până în decembrie, mii de oameni pornesc spre temple și grădini ca să vadă cum se înroșesc arțarii, într-un obicei numit momijigari, literal „vânătoarea de frunze roșii”.

Cuvântul momiji desemnează arțarii japonezi și frunzele lor aprinse. Pentru schimbarea culorii în general, japonezii folosesc termenul kōyō. Sezonul momiji nu e un eveniment cu dată fixă, ci un val care traversează arhipelagul de la nord la sud.

Un obicei născut la curtea imperială

Poezia japoneză cântă frunzele de toamnă de mai bine de un mileniu. Antologia Man’yōshū, alcătuită în secolul al VIII-lea, conține deja versuri despre ele.

În perioada Heian (794-1185), aristocrația transforma admirarea frunzișului într-o ocazie socială. Nobilii ieșeau la plimbare, făceau excursii cu barca pe râuri și compuneau poezii pe loc, în locuri din jurul capitalei imperiale, astăzi Kyoto, unde tradiția se păstrează și azi.

Obiceiul a coborât treptat spre oamenii de rând. În perioada Edo (1603-1868), când pelerinajele și excursiile la temple deveniseră mai frecvente, privitul frunzelor roșii s-a răspândit în toate straturile societății. Temple și grădini au început să-și amenajeze incintele tocmai pentru acest sezon.

De ce momiji nu seamănă cu hanami

Hanami, admirarea cireșilor înfloriți, are loc primăvara și are un caracter de petrecere. Familiile și colegii de birou își întind pături sub copaci, aduc mâncare și stau ore întregi în parcuri. Înflorirea durează câteva zile, iar graba face parte din atracție.

Momiji are alt ritm. Culorile se schimbă în decurs de câteva săptămâni, iar privitul se face mai ales din mers, pe alei, pe poduri sau de pe veranda unui templu. Gustările și pachetele cu mâncare își au locul în parcuri și în zonele naturale, dar în multe temple și grădini consumul de mâncare este interzis sau limitat la spații marcate.

Ideea de fond e aceeași, frumusețea trecătoare, dar tonul e mai liniștit. Primăvara se sărbătorește sub copaci, toamna se contemplă.

Frunzișul coboară din nord și din munți

Traseul seamănă cu o oglindă a înfloririi cireșilor. Cireșii înfloresc dinspre sud spre nord, în timp ce roșul toamnei coboară dinspre nord spre sud și, în același timp, de pe înălțimi spre văi.

Primele culori apar, de regulă, în Hokkaido și în zonele muntoase înalte, încă din septembrie sau octombrie. Orașe precum Kyoto și Nara ajung de obicei la apogeu în a doua parte a lui noiembrie, uneori până la începutul lui decembrie. Sudul, inclusiv Kyūshū, vine ultimul.

Datele diferă de la un an la altul. Culorile depind de nopțile reci, de zilele însorite și de umiditate, iar o vară foarte caldă poate amâna schimbarea. De aceea, companii private de meteorologie publică în fiecare toamnă prognoze actualizate pe regiuni, pe care japonezii le urmăresc cum urmăresc, primăvara, frontul cireșilor.

O zi de moment în orașele-templu

Kyoto este exemplul cel mai cunoscut, pentru că templele și grădinile lui au fost gândite în jurul arborilor. Unele priveliști sunt construite ca un cadru: arțarii se văd printr-o deschidere, dintr-o sală sau peste un iaz, iar grădina e proiectată ca să fie privită dintr-un anumit punct.

La temple precum Kiyomizu-dera sau Tōfuku-ji se plătește, în mod obișnuit, un bilet de intrare, iar în zilele de vârf se formează cozi. Cei care vor liniște vin de dimineață, imediat după deschidere. Unele temple organizează seara iluminări speciale, cu program separat și, de multe ori, bilet distinct.

Poziția în sezon contează și pentru logistică. În săptămânile de apogeu, cazările din Kyoto se ocupă cu mult timp înainte, iar trenurile și autobuzele către zonele populare, precum Arashiyama, se aglomerează.

Regulile nescrise și cele afișate la intrare

Comportamentul într-un templu se învață repede, pentru că multe reguli sunt afișate la intrare, adesea inclusiv în engleză. Cele mai frecvente:

  • mersul pe alei și pe poduri marcate; călcatul pe mușchi sau pe pietriș amenajat este interzis;
  • nu se rup frunze, nu se scutură crengile și nu se ia nimic din incintă;
  • trepiedele și bastoanele pentru selfie sunt restricționate sau interzise în multe locuri;
  • în sălile templului se intră descălțat, iar vorbitul se menține la ton scăzut;
  • fotografiatul interiorului sau al statuilor sacre este adesea oprit, iar semnele de la intrare au prioritate;
  • se evită blocarea potecilor pentru o fotografie, mai ales în orele de vârf.

Rugăciunea la altare are propriul ritual, dar vizitatorii nu sunt obligați să-l urmeze. Ajunge să rămână în afara spațiului în care se roagă alții.

Pentru o vizită bine aleasă, criteriul practic este flexibilitatea. Dacă prognoza arată că frunzișul dintr-o zonă încă nu a atins apogeul, se poate alege un loc situat mai sus, în munți, sau o zonă mai la nord. Dacă vârful a trecut, un parc de la altitudine mai joasă poate fi încă spectaculos.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.