O seară de poveste poate să înceapă numai cu un spectacol minunat, ce declanșează oricui întrebări existențiale la final, jucat admirabil de mari actori cu nume ce vor rămâne în istoria teatrului românesc. Mergeți la Teatrelli, în Piața Lahovary din București, ca să vedeți spectacolul „Scrisori de dragoste”, de A.R. Gurney, – text interpretat de mari actori de la Hollywood, cu răsunător succes pe Broadway – în regia lui Mircea Cornișteanu!
Vă asigur că veți avea o seară cum nu veți trăi în niciun teatru bucureștean! Acolo, la Teatrelli ești așteptat cu bucurie și primit ca acasă. Ambianța o dă formula “teatru-restaurant”, veche de două secole, inventată de un actor de teatru de revistă, care fusese atât de celebru în epocă, în vremea când Bucureștiul era un Mic Paris, și încât I.L.Caragiale l-a pus în replica Ziței, din piesa lui “O noapte furtunoasă”, ca să rămână în nemurire.
Pășești în sala nouă și frumoasă, cu scenă mică, te așezi în fotoliul de pluș, de la masa rotundă, savurezi un vin rubiniu delicios, o cafea aromată, sau un suc rece, și vezi relaxat o montare ce surprinde prin interpretările originale ale celor doi magnifici actori. Personalul agreabil nu uită să ofere din timp programul lunar, precum și detalii despre spectacolul serii.
Pe scenă, în clarobscur, cu fața spre public, șezând fiecare la masa lui, cei doi actori, costumați în haine de aceeași nuanță a unei culori ce exprimă o ancorare definitivă în trecut și în tradiție, ne dezvăluie povestea din niște scrisori, prin tonul din voci și expresivitatea feței lor. Din când în când ei mai fac câte un gest. În timp ce ei citesc, cu ochii minții, vezi școala copilăriei, întâlnirea personajelor, serile dansante, cu gelozii, trădări, supărări, iertări, mirări, așteptări. Până când viața unui personaj devine tămâie.
Nimic plictisitor, în scrisorile de foc și jocul teribil al iubirii ce arde până la cenușă inima. Personajele, un el și o ea, traversează jumătate secol ținându-se de mână, dar pe drumuri paralele. Nu-și fac în scris confidențe prea multe, însă se mângâie cu iluzia că spunându-și câte ceva, își creează un alibi comod, ce dezvoltă un tip de atașament care nu doare, ci le sfâșâie lent inima. Fiecare se hrănește cu energia celuilalt prin acele scrisori. Se leagă între ei o prietenie profundă care cere exclusivități: „vrei să fii prietena mea?”, o întreabă Andrew, pe Melissa, apoi rămân încremeniți în realitatea lor despre lume și viață pe care și-o construiesc mereu, fieacare în altă parte. Se văd rar, nu-și fac abuzuri de adjective, dar își scriu banalități ce te țin cu sufletul la gură până la final.
