Imaginează-ți o păpușă care se îndrăgostește, se mânie și plânge. Nu atârnă de sfori, ci e ținută în brațe de trei oameni îmbrăcați în negru, în mijlocul scenei, la vederea tuturor. Așa arată teatrul de păpuși japonez, numit bunraku, născut la Osaka în secolul al XVII-lea. Păpușa are între jumătate și două treimi din mărimea unui om, iar publicul uită repede de păpușari.
Cum a început
Povestea pornește de la păpușari care umblau din casă în casă încă din perioada Heian, între secolele VIII și XII. Jucau pe la porți pentru câțiva bănuți, cu o cutie purtată la gât, în care mișcau două păpuși mici. Mai târziu, păpușarii s-au întâlnit cu povestitori acompaniați de shamisen, un instrument cu trei corzi, iar din întâlnire a ieșit spectacolul de azi.
La Osaka, în 1684, povestitorul Takemoto Gidayū a deschis un teatru, iar dramaturgul Chikamatsu Monzaemon, numit adesea „Shakespeare al Japoniei”, a început să scrie pentru el. În 1703, Chikamatsu a pus pe scenă un caz real, al unui funcționar și al unei curtezane care au murit împreună.
Numele bunraku vine de la trupa Bunrakuza, ultimul teatru comercial de acest fel rămas în picioare. După Al Doilea Război Mondial, arta a ajuns în pragul dispariției. Astăzi se bazează pe sprijinul statului și are casă la Teatrul Național din Osaka, deschis în 1984. În 2008, UNESCO a înscris-o pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității.
Trei oameni, o singură păpușă
Maestrul principal ține capul păpușii și îi mișcă brațul drept. Al doilea păpușar se ocupă de brațul stâng. Al treilea mișcă picioarele. Sistemul cu trei păpușari există din 1734, iar înainte o păpușă era condusă de un singur om.
Păpușile mari de războinic cântăresc până la 20 de kilograme. Cele feminine nu au de obicei picioare, pentru că le acoperă chimonoul, așa că al treilea păpușar mișcă poalele, ca să pară că păpușa merge. Doar maestrul principal își arată adesea fața, iar chipul lui trebuie să rămână nemișcat, ca ochii publicului să nu plece de la păpușă.
Zeci de ani pentru mânuirea unei păpuși
Un ucenic nu pune mâna pe capul păpușii. În lumea bunraku se spune că învață zece ani doar să mânuiască picioarele păpușii, apoi alți zece, uneori chiar cincisprezece, mâna ei stângă. Abia după aceea ucenicul poate ajunge maestru principal.
Kanjuro Kiritake al III-lea, păpușar de frunte, explica în 2008 că cei zece ani de mânuire a picioarelor nu înseamnă să rămâi în treapta de jos. Ei sunt jumătate din pregătire, iar la o păpușă feminină al treilea păpușar face jumătate din muncă. Și e o muncă fără aplauze. Al treilea păpușar stă ghemuit, cu fața acoperită, iar numele lui nu apărea nici măcar în program. Își ține antebrațul pe șoldul maestrului, ca să simtă când urmează următoarea mișcare, și bate din propriul picior pe scenă ca să se audă pașii păpușii.
