Berzele albe din România ajung iarna în Africa de Est și de Sud, la mii de kilometri de cuib, și revin adesea la același cuib. Orientarea lor se sprijină pe mai multe sisteme care se completează: un simț magnetic, repere astrale, indicii solare și o hartă învățată pe parcurs.
Câmpul magnetic al Pământului ca busolă internă
Păsările percep câmpul magnetic terestru și îi folosesc direcția și înclinarea. Experimentele pe specii mici, printre care măcăleandrul european, au arătat că exemplarele închise în cuști se orientează constant, în sezonul de migrație, în direcția potrivită. Când cercetătorii modifică artificial câmpul magnetic din jurul lor, păsările își schimbă direcția.
Mecanismul exact rămâne discutat. Potrivit ipotezei cel mai des invocate, în retină există proteine sensibile la lumină, numite criptocromi, în care reacțiile chimice depind de unghiul față de câmpul magnetic. Pentru o a doua ipoteză, bazată pe particule de magnetit din cioc, dovezile s-au clătinat: celulele bogate în fier identificate acolo s-au dovedit în principal macrofage, nu neuroni senzoriali. Un posibil rol al magnetitei se cercetează în continuare.
Soarele, stelele și lumina polarizată reglează busola
Ziua, multe specii se ghidează după poziția soarelui, corectată de ceasul intern. Seara, lumina polarizată din jurul asfințitului ajută la calibrarea busolei magnetice. Speciile care migrează noaptea, precum multe paseriforme, folosesc și cerul înstelat.
În anii '60, ornitologul american Stephen Emlen a ținut într-un planetariu exemplare de cardinal indigo, o pasăre cântătoare nord-americană. Păsările și-au ales direcția după rotația constelațiilor din jurul Stelei Polare, nu după o stea anume. La această specie, experimentele indică o învățare a cerului în perioada de dezvoltare a puilor. Pentru alte specii migratoare, un mecanism identic nu e demonstrat.
Harta mentală se învață prin experiență
Păsările tinere care migrează singure urmează o direcție moștenită și o durată aproximativă a zborului. Exemplarele adulte adaugă repere învățate: lanțuri muntoase, coaste, fluvii, rețele de lacuri. Un experiment clasic, realizat în anii '50, a mutat din Olanda în Elveția grauri adulți și tineri. Adulții și-au corectat traseul spre zona de iernare, iar tinerii au continuat pe direcția inițială și au ratat-o.
