E o scenă pe care n-o uiți. Un bătrân stă singur la o masă în sala profesorilor de la Princeton, iar colegii se apropie, unul câte unul, și îi lasă stiloul în față. Nu spun nimic. Nu e nevoie. La final, masa e plină de stilouri, iar omul care patruzeci de ani a fost fantoma coridoarelor plânge fără să se ascundă.
Ceremonia stilourilor nu există. Nu a existat niciodată la Princeton, nicăieri. E o invenție de scenariu, scrisă anume pentru filmul ăsta.
Și cam asta e tot ce trebuie să știi despre A Beautiful Mind, care își face în decembrie douăzeci și cinci de ani: cele mai frumoase momente ale lui sunt și cele mai inventate. Ron Howard a făcut o melodramă magnifică. Doar să nu o confunzi cu o biografie.
Ce face bine, și face foarte bine
Russell Crowe nu joacă un geniu simpatic. Joacă un om care se uită la ceilalți ca la o problemă prost formulată. E arogant, e incapabil să susțină o conversație obișnuită, tratează politețea ca pe o risipă. Prima jumătate de film te lasă să nu-l placi - un pariu curajos pentru o poveste care are nevoie ca, în final, să-l iubești.
Apoi vine ideea care ține totul în picioare. Nash aude voci; schizofrenia paranoidă e un fenomen auditiv. Dar cinematograful nu poate arăta o voce fără să devină ridicol, așa că Howard face un pariu și mai mare: transformă delirul în oameni. Charles, colegul de cameră care bea și glumește. Parcher, agentul cu pardesiu. Marcee, fetița care aleargă printre porumbei.
Îi vezi. Vorbesc. Ocupă spațiu în cadru. Iar tu, spectatorul, îi accepți fără să clipești - pentru că nimeni nu ți-a spus că nu sunt acolo.
Când afli, nu e o răsturnare de scenariu. E o pierdere. Ai crezut în oamenii aceia exact cum a crezut el, și îi pierzi în același timp cu el. Scena în care Nash îi spune lui Marcee că nu poate fi reală, pentru că în toți anii ăștia nu a crescut niciun centimetru, e una dintre cele mai dureroase din cinemaul american al deceniului. Rămâne una dintre cele mai bune traduceri vizuale ale unei boli psihice făcute vreodată la Hollywood.
Ce sacrifică, și sacrifică mult
Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Nash nu a văzut niciodată pe nimeni. Charles, Parcher și Marcee nu au trăit în mintea lui, ci în capul scenaristului. Filmul își cumpără cea mai bună scenă cu prețul adevărului clinic și lasă publicul cu o imagine falsă despre boală. Un pacient real nu are un prieten imaginar cald. Are voci care îl acuză, zi și noapte, și nimic din ele nu e prietenos.
A doua nesinceritate doare mai tare, pentru că e o ștergere. În film, Alicia rămâne lângă el fără o clipă de ezitare - soția credincioasă, luminată de sus, care iubește necondiționat. În realitate a divorțat în 1963, epuizată după ani de internări, de fugi în Europa, de cereri de azil politic. A plecat.
