Stăpânii Universului, noul film Masters of the Universe, îl readuce pe He-Man în cinema într-o aventură fantasy care mizează pe nostalgie, spectacol și un anumit grad de ridicol asumat. În România, producția rulează sub titlul Stăpânii Universului, iar miza ei este clară încă din primele minute: nu caută realism, ci o reîntoarcere la energia exagerată și mai ales penibilul mânuit cu măiestrie al francizei născute din jucării Martel, desene animate din cultura pop a anilor '80
Filmul îl urmărește pe prințul Adam, interpretat de Nicholas Galitzine, care este purtat de Sabia Puterii înapoi în Eternia după 15 ani. Acolo descoperă că patria sa a fost distrusă sub domnia malefică a lui Skeletor, interpretat de Jared Leto. Pentru a-și salva familia și lumea, Adam trebuie să se alieze cu Teela, interpretată de Camila Mendes, și cu Duncan / Man-At-Arms, interpretat de Idris Elba, înainte de a-și accepta destinul de He-Man, cel mai puternic om din univers.
Este genul de film care funcționează mai bine dacă spectatorul intră în sală cu așteptări corecte. Nu este o dramă psihologică și nici o reinterpretare sobră a mitologiei originale. Este, mai degrabă, o producție care își asumă costumele imposibile, replicile mari, transformările spectaculoase și o lume în care exagerarea face parte din regulile jocului.
O franciză născută din jucării și desen animat
Franciza Masters of the Universe a pornit din zona jucăriilor Mattel, iar serialul animat He-Man and the Masters of the Universe a devenit unul dintre cele mai recognoscibile produse pop-culture ale anilor ’80. Mitologia a fost construită în jurul lui Prince Adam, fiul regelui Randor și al reginei Marlena, care își ascunde identitatea eroică în spatele unei aparențe mult mai fragile și mai comode.
Formula era simplă, dar eficientă: bine contra rău, Eternia contra haos, Castle Grayskull ca loc al puterii, Skeletor ca villain absolut, Teela, Man-At-Arms, Evil-Lyn și o întreagă galerie de personaje create pentru imaginația copiilor și, implicit, pentru rafturile cu figurine. Tocmai această origine explică de ce orice adaptare live-action riscă să pară artificială dacă încearcă să fie prea serioasă.
Stăpânii universului înțelege asta și nu încearcă să mascheze complet sursa materialului. Din contră, filmul pare să accepte faptul că He-Man este, prin definiție, un erou supradimensionat, cu o identitate mai apropiată de mitologia pop decât de realismul cinematografic contemporan.
Ce a rămas din filmul din 1987
Primul film live-action, lansat în 1987, l-a avut pe Dolph Lundgren în rolul lui He-Man și pe Frank Langella în rolul lui Skeletor. Pentru mulți spectatori, aceea rămâne referința principală atunci când vine vorba despre un film He-Man. Privit astăzi, acel titlu este o combinație de ambiție, buget limitat, estetică de videoclip rock și fantasy de serie B, cu o tentă de imitație Star Wars.
Nu a fost un mare succes la vremea lui, dar a căpătat între timp statut de film cult. Motivul este simplu: are acel tip de ridicol sincer pe care producțiile moderne îl mimează greu. Dolph Lundgren arăta ca o statuie nordică pusă să spună replici eroice, iar Frank Langella a înțeles că Skeletor trebuie jucat ca un tiran shakespearian ajuns într-un univers de jucării.
Noua versiune merge într-o altă direcție. Regizorul Travis Knight pare mai interesat să se apropie de animația creată în 1983 decât de filmul din 1987. Se simte mai mult Eternia, se simt mai mult codurile vizuale ale francizei și se simte mai clar ideea de univers colorat, absurd și cosmic, care nu trebuie domesticit prea tare ca să pară „serios” pentru adulți.
Nicholas Galitzine găsește tonul potrivit
Nicholas Galitzine este, probabil, una dintre cele mai bune alegeri ale filmului. He-Man-ul lui nu încearcă să fie un anti-erou modern și nici un personaj chinuit de introspecții inutile. Actorul găsește o zonă funcțională între solemnitate și autoironie, suficient de fermă încât rolul să nu devină parodie, dar și suficient de relaxată încât filmul să nu pară blocat într-un poster din anii ’80.
Într-un astfel de proiect, interpretarea personajului principal este delicată. Dacă este jucat prea serios, totul devine involuntar comic. Dacă este jucat prea ironic, filmul se transformă într-o glumă. Galitzine evită, în mare parte, ambele capcane și oferă un He-Man care poate susține energia de aventură fără să trădeze convenția materialului original.
