Stăpânii Universului, noul film Masters of the Universe, îl readuce pe He-Man în cinema într-o aventură fantasy care mizează pe nostalgie, spectacol și un anumit grad de ridicol asumat. În România, producția rulează sub titlul Stăpânii Universului, iar miza ei este clară încă din primele minute: nu caută realism, ci o reîntoarcere la energia exagerată și mai ales penibilul mânuit cu măiestrie al francizei născute din jucării Martel, desene animate din cultura pop a anilor '80
Filmul îl urmărește pe prințul Adam, interpretat de Nicholas Galitzine, care este purtat de Sabia Puterii înapoi în Eternia după 15 ani. Acolo descoperă că patria sa a fost distrusă sub domnia malefică a lui Skeletor, interpretat de Jared Leto. Pentru a-și salva familia și lumea, Adam trebuie să se alieze cu Teela, interpretată de Camila Mendes, și cu Duncan / Man-At-Arms, interpretat de Idris Elba, înainte de a-și accepta destinul de He-Man, cel mai puternic om din univers.
Este genul de film care funcționează mai bine dacă spectatorul intră în sală cu așteptări corecte. Nu este o dramă psihologică și nici o reinterpretare sobră a mitologiei originale. Este, mai degrabă, o producție care își asumă costumele imposibile, replicile mari, transformările spectaculoase și o lume în care exagerarea face parte din regulile jocului.
O franciză născută din jucării și desen animat
Franciza Masters of the Universe a pornit din zona jucăriilor Mattel, iar serialul animat He-Man and the Masters of the Universe a devenit unul dintre cele mai recognoscibile produse pop-culture ale anilor ’80. Mitologia a fost construită în jurul lui Prince Adam, fiul regelui Randor și al reginei Marlena, care își ascunde identitatea eroică în spatele unei aparențe mult mai fragile și mai comode.
Formula era simplă, dar eficientă: bine contra rău, Eternia contra haos, Castle Grayskull ca loc al puterii, Skeletor ca villain absolut, Teela, Man-At-Arms, Evil-Lyn și o întreagă galerie de personaje create pentru imaginația copiilor și, implicit, pentru rafturile cu figurine. Tocmai această origine explică de ce orice adaptare live-action riscă să pară artificială dacă încearcă să fie prea serioasă.
Stăpânii universului înțelege asta și nu încearcă să mascheze complet sursa materialului. Din contră, filmul pare să accepte faptul că He-Man este, prin definiție, un erou supradimensionat, cu o identitate mai apropiată de mitologia pop decât de realismul cinematografic contemporan.
Ce a rămas din filmul din 1987
Primul film live-action, lansat în 1987, l-a avut pe Dolph Lundgren în rolul lui He-Man și pe Frank Langella în rolul lui Skeletor. Pentru mulți spectatori, aceea rămâne referința principală atunci când vine vorba despre un film He-Man. Privit astăzi, acel titlu este o combinație de ambiție, buget limitat, estetică de videoclip rock și fantasy de serie B, cu o tentă de imitație Star Wars.
Nu a fost un mare succes la vremea lui, dar a căpătat între timp statut de film cult. Motivul este simplu: are acel tip de ridicol sincer pe care producțiile moderne îl mimează greu. Dolph Lundgren arăta ca o statuie nordică pusă să spună replici eroice, iar Frank Langella a înțeles că Skeletor trebuie jucat ca un tiran shakespearian ajuns într-un univers de jucării.
Noua versiune merge într-o altă direcție. Regizorul Travis Knight pare mai interesat să se apropie de animația creată în 1983 decât de filmul din 1987. Se simte mai mult Eternia, se simt mai mult codurile vizuale ale francizei și se simte mai clar ideea de univers colorat, absurd și cosmic, care nu trebuie domesticit prea tare ca să pară „serios” pentru adulți.
Nicholas Galitzine găsește tonul potrivit
Nicholas Galitzine este, probabil, una dintre cele mai bune alegeri ale filmului. He-Man-ul lui nu încearcă să fie un anti-erou modern și nici un personaj chinuit de introspecții inutile. Actorul găsește o zonă funcțională între solemnitate și autoironie, suficient de fermă încât rolul să nu devină parodie, dar și suficient de relaxată încât filmul să nu pară blocat într-un poster din anii ’80.
Într-un astfel de proiect, interpretarea personajului principal este delicată. Dacă este jucat prea serios, totul devine involuntar comic. Dacă este jucat prea ironic, filmul se transformă într-o glumă. Galitzine evită, în mare parte, ambele capcane și oferă un He-Man care poate susține energia de aventură fără să trădeze convenția materialului original.
Paralela cu Highlander și cu energia piesei Princes of the Universe de la Queen funcționează tocmai din acest motiv. Nu pentru că poveștile sunt identice, ci pentru că au aceeași încărcătură de mitologie pop dusă până la capăt: sabie, destin, duel simbolic și un erou care pare desprins dintr-un videoclip rock al anilor ’80.
Skeletor, punctul cel mai discutabil al filmului
Problema principală apare la Skeletor. Jared Leto nu găsește mereu echilibrul între amenințător, teatral și memorabil. Personajul cere exces, dar un exces controlat. În filmul din 1987, Frank Langella a tratat rolul cu o solemnitate aproape absurdă, iar tocmai asta l-a făcut să rămână în memorie. În noua versiune, vocea și maniera de interpretare nu conving întotdeauna.
Designul personajului funcționează mai bine decât interpretarea. Costumul, masca și silueta îl apropie de imaginea clasică a lui Skeletor, iar vizual există o coerență care ajută filmul. Totuși, accentul fluctuant și mârâitul forțat scot uneori spectatorul din atmosferă. Nu este acel ridicol asumat care poate deveni farmec, ci mai degrabă un dezechilibru care se simte în scenă.
În animația originală, Skeletor avea libertatea de a fi mare, rău și absurd fără să pară că se străduiește să fie „dark”. În live-action, tentația de a-l face mai grav nu ajută întotdeauna. Personajul are nevoie de grotesc, vanitate și plăcerea pură de a fi rău, nu de o solemnitate care îl împinge spre artificial.
Ce funcționează și ce rămâne în urmă
Pe partea vizuală, filmul stă mai bine. Nu perfect, dar suficient cât să ofere exact ceea ce promite: un spectacol fantasy colorat, cu lumi mari, costume recognoscibile, efecte digitale generoase și câteva scene de luptă reușite. Coregrafia are momente clare, mai ales atunci când filmul lasă acțiunea să se desfășoare fără tăieturi excesive.
Transformarea lui Prince Adam în He-Man este unul dintre momentele în care producția își asumă cel mai clar rădăcina de desen animat. Este o secvență care poate părea aproape exagerată pentru un spectator neobișnuit cu universul, dar tocmai aici stă logica filmului. Dacă ai un personaj care ridică sabia și primește puterea universului, spectacolul trebuie să fie parte din formulă.
Distribuția secundară ajută filmul să nu se prăbușească în formula de jucărie filmată. Idris Elba aduce autoritate, Morena Baccarin aduce frumusețe și experiență, completând lumea fără să o împingă într-o zonă prea încărcată. Alison Brie și Camilla Mendes nu sunt alegeri evidente pentru un astfel de film, și ăsta este exact motivul pentru care au fost alese. Prezența lor soledifică sentimentul de imperfecțiune. Filmul rămâne, în esență, o aventură care își cunoaște limitele și încearcă să le transforme în stil.
Stăpânii universului nu este un film care cere analiză rigidă. Cere mai degrabă disponibilitatea de a accepta un univers în care eroismul este teatral, răul este ostentativ, iar nostalgia anilor ’80 funcționează ca principal combustibil. Pentru publicul care a crescut cu He-Man, filmul are suficiente repere familiare. Pentru ceilalți, rămâne o producție de fantasy care își asumă cu sinceritate propriul ridicol.
În cele din urmă, acesta este și testul real al filmului: dacă accepți convenția, ai parte de un spectacol colorat și coerent în limitele lui. Dacă îl judeci după alte standarde, riscul este să vezi doar un univers prea mare pentru a fi luat în serios și prea puțin sobru pentru a fi tratat ca altceva decât o aventură pop cu sabie.
Articol scris de Lucian Dinu și Alina PETREA - admin al celui mai mare grup de filme din România dar și al paginii, cu același nume, Zi-mi un film bun – și te invităm dacă esti cinefil să le dai un like
Film distribuit de Intercom Film și văzut la Imax Cinema City
