Mortal Kombat II, filmul care te face să vrei să strigi „Fatality!” în sala de cinema
Am făcut un lucru foarte bun înainte să merg la Mortal Kombat II: am revăzut primul film. Nu neapărat pentru că povestea ar fi atât de complicată încât ai nevoie de recapitulare serioasă, ci pentru că voiam să intru în sală cu universul proaspăt în minte. Și experiența a fost mult mai bună așa.
Văzute aproape unul după altul, cele două filme se leagă mai bine. Glumele curg altfel, personajele capătă mai multă continuitate, iar micile diferențe de ton, ritm și construcție devin mai ușor de observat. Practic, mi-am făcut singură încălzirea înainte de luptă. Ca la joc: înainte de turneu, bagi un practice mode.
Mortal Kombat II nu se preface că este altceva decât este. Nu vine să schimbe istoria cinematografiei, nu îți cere să îi cauți simboluri ascunse prin fiecare cadru și nici nu încearcă să transforme o franciză brutală, colorată și spectaculoasă într-o dramă existențială. Filmul știe exact ce vrea să fie: un spectacol pentru fani, pentru gameri, pentru nostalgici și pentru toți cei care au crescut cu pumni virtuali, combo-uri ratate și dorința eternă de a executa fatalitatea perfectă.
Un film care apasă exact butoanele potrivite
Ce mi-a plăcut cel mai mult este că Mortal Kombat II pare făcut cu gândul la publicul lui real. Nu la criticii care vor să scoată tratate academice dintr-un uppercut, ci la oamenii care au iubit jocurile, personajele, muzica, replicile, costumele și energia aceea de arcade dusă pe marele ecran.
Are ceva din spiritul anilor ’90. Nu în sensul că arată vechi, ci în sensul că te duce înapoi la bucuria simplă de a vedea personaje iconice intrând în luptă. Mi-a dat senzația aceea pe care o aveam când descopeream pentru prima dată universul Mortal Kombat: brutal, exagerat, colorat, ușor absurd, dar imposibil de ignorat.
Și m-a bucurat să văd copii în sală. Pentru noi, Mortal Kombat a fost parte dintr-o anumită perioadă. Pentru ei, poate deveni începutul propriei lor nostalgii. Noi am avut filmele noastre, ei le vor avea pe ale lor.
Luptele sunt motivul pentru care merită văzut pe ecran mare
Să fim serioși: la un film ca Mortal Kombat II, luptele sunt proba de foc. Dacă acolo nu livrează, restul nu mai contează la fel de mult. Din fericire, filmul livrează.
Scenele de luptă sunt dinamice, clare, bine coregrafiate și arată foarte bine vizual. Se simte munca echipei de stunt, iar anumite confruntări au exact energia pe care o aștepți de la franciză. Nu sunt doar bătăi puse între două replici, ci momente construite pentru spectacol.
Pentru cine a jucat Mortal Kombat 11: Aftermath, sunt secvențe care par desprinse direct din joc. Nu la modul vag, ci aproape frame cu frame, pixel cu pixel, cu mișcări, atitudini și finaluri care activează instant memoria de gamer. Sunt momente în care chiar îți vine să strigi „Fatality!” fără să-ți pese prea mult că ești într-o sală de cinema și nu în fața consolei.
Asta e una dintre marile reușite ale filmului: nu doar adaptează jocul, ci păstrează senzația de joc.
Umorul prinde bine și scoate filmul din rigiditate
Pe lângă acțiune, filmul are și mult umor. Și nu doar umor de umplutură, ci genul de replici și referințe care fac sala să reacționeze. Mi s-au părut foarte haioase trimiterile la Harry Potter, John Wick și Lord of the Rings. Sunt mici momente de respiro care nu rup filmul, ci îi dau ritm.
Johnny Cage aduce mult din această energie. E genul de personaj care poate să strice un film dacă e scris prost, dar aici funcționează tocmai pentru că vine cu doza potrivită de aroganță, autoironie și comentarii pop culture. Referința la John Wick și lupta cu pixul este exact genul de glumă care prinde la publicul care știe și jocurile, și filmele de acțiune recente.
Iar faptul că filmul se joacă și cu astfel de easter eggs îl face mai distractiv. Nu e doar o înșiruire de lupte. E și o vânătoare de referințe. Te uiți la film și ai constant senzația că mai apare ceva de prins, ceva de recunoscut, ceva de bifat în minte.
