Când am văzut trailerul pentru Wuthering Heights și posterul care arată aproape identic cu Gone with the Wind, prima mea reacție a fost șocul.
Vizual, filmul pare complet diferit de ecranizarea din 2009 cu Tom Hardy și Charlotte Riley. Nu este întunecat, nu este apăsător, nu are acea tristețe grea care definește povestea. Totul pare mai luminos, mai romantic. Și instinctiv m-am gândit: asta nu o să fie bine primită.
Apoi am observat un detaliu mic, dar extrem de important, pe care aproape nimeni nu l-a comentat: ghilimelele din titlu. "Wuthering Heights". Nu Wuthering Heights.
Regizoarea a explicat foarte clar într-un interviu că nu face Wuthering Heights, ci o versiune. Una care există doar în memorie, în dorință, în imaginație. O versiune în care anumite lucruri se întâmplă așa cum și-ar fi dorit ea să se întâmple. Și, sincer, mi se pare o poziție extrem de onestă.
Filmul nu încearcă să fie cartea. Încearcă să fie felul în care cineva a visat cartea.
Poate că filmul este, de fapt, versiunea lui Cathy. Versiunea ei interioară. Da, istoric vorbind, rochia ei aparține sfârșitului de secol XVIII. Dar în amintirea ei, în povestea spusă mai departe, vântul îi prinde voalul, îi mișcă buclele, iar totul devine mai poetic. Nu este realitate, este percepție.
Și aici cred că se află cheia. Nicio ecranizare nu poate fi cartea. Pentru că fiecare cititor vede altceva atunci când citește. Din milioanele de imagini care se nasc în mințile noastre, un film nu poate surprinde decât foarte puține.
