Cronică de carte

Recenzie: „Văduva”, de Fiona Barton

Recenzie Văduva de Fiona Barton: Jean Taylor, femeia prinsă între iubire, frică și adevăr, în umbra soțului suspectat de dispariția unei fetițe.

de Erika Badea · · Asistat de AI ·

Romanul Văduva de Fiona Barton, ediția Biblioteca de ficțiune Auchan, ținut în mână în fața unui tablou cu o mare albastră
Romanul Văduva de Fiona Barton, ediția Biblioteca de ficțiune Auchan, ținut în mână în fața unui tablou cu o mare albastră

Văduva - femeia din spatele monstrului

Cât de bine poți cunoaște omul de lângă tine?

Am terminat de citit Văduva, romanul de debut al jurnalistei britanice Fiona Barton, și primul lucru la care m-am gândit a fost cât de complicată poate fi relația dintre iubire, frică și adevăr. Pentru că uneori nu este greu doar să descoperi cine a comis o crimă. Mult mai greu este să înțelegi ce se întâmplă în mintea celui care a trăit ani întregi lângă un om capabil de așa ceva.

Romanul pornește de la dispariția Bellei Elliott, o fetiță de numai doi ani, și de la ancheta care îl aduce în centrul atenției pe Glen Taylor. Soț devotat în ochii celor din jur, Glen ajunge să fie suspectat de o faptă îngrozitoare, iar soția lui, Jean, rămâne în urma lui ca o prezență tăcută, privită cu suspiciune de poliție și cu o curiozitate aproape bolnăvicioasă de presă.

Dar ce știe Jean? Cât a știut de-a lungul căsniciei? Și, mai ales, cât a putut să-și recunoască sieși?

Aceste întrebări m-au interesat mai mult decât simpla rezolvare a misterului. Iar Fiona Barton știe să le lase să se adune, una peste alta, până când începi să privești cu neîncredere aproape fiecare personaj.

Jean Taylor, femeia care a învățat să tacă

Pentru mine, Jean este personajul cel mai interesant al cărții. Nu pentru că ar fi ușor de îndrăgit sau pentru că ai putea să-i găsești imediat scuze, ci tocmai pentru că este atât de greu de descifrat.

La prima vedere, avem o femeie care și-a iubit soțul, i-a fost alături atunci când toată lumea îl considera un monstru și a continuat să-i susțină nevinovăția chiar și atunci când dovezile păreau să spună altceva. Numai că, pe măsură ce aflăm mai multe despre căsnicia lor, imaginea aceasta începe să se destrame.

Glen nu este doar bărbatul elegant, atent și protector pe care Jean l-a cunoscut la șaptesprezece ani. Este și omul care îi modelează treptat viața, îi limitează relațiile cu ceilalți, îi spune ce este bine pentru ea și o face să creadă că dependența de el este, de fapt, o formă de iubire.

Mi s-a părut foarte bine surprins felul în care controlul nu apare întotdeauna sub forma unor interdicții brutale. Uneori vine ambalat în gesturi aparent frumoase, în grija pentru celălalt, în decizii luate „pentru binele lui”. Iar când ești tânăr, când nu ai suficientă încredere în tine și când omul de lângă tine îți repetă că știe mai bine, poți ajunge să nu mai distingi unde se termină grija și unde începe manipularea.

Jean nu este o femeie care se trezește într-o dimineață și descoperă că a trăit lângă un străin. Transformarea este mult mai lentă și, tocmai de aceea, mai neliniștitoare.

M-a pus pe gânduri și felul în care ea continuă să se raporteze la Glen chiar și după ce acesta nu mai este. Pentru că moartea cuiva nu șterge automat influența pe care a avut-o asupra ta. Uneori, vocea lui rămâne în mintea ta și după ce omul a dispărut.

Glen Taylor și pericolul aparențelor

Fiona Barton construiește foarte atent portretul lui Glen. La început, îl vedem prin amintirile lui Jean: bărbatul mai în vârstă, sigur pe el, care o face să se simtă specială și care pare să știe exact ce vrea de la viață.

Apoi apar detaliile. Mici, aparent neimportante, dar care capătă alt sens pe măsură ce povestea înaintează.

Felul în care își controlează soția. Secretele din fața calculatorului. Minciunile care se adună. Explicațiile oferite pentru fiecare lucru suspect. Și această capacitate de a părea, în continuare, omul rezonabil dintr-o situație în care totul ar trebui să-l facă să dea explicații.

Tocmai aici mi se pare că romanul reușește să fie cu adevărat inconfortabil. Nu ne oferă un personaj negativ ușor de recunoscut de la prima pagină, ci ne arată cât de convingător poate deveni cineva atunci când știe ce să spună și cum să se poarte.

Iar Jean este prinsă între omul pe care l-a iubit și omul pe care începe să-l vadă dincolo de imaginea atent construită. Numai că adevărul nu se lasă acceptat atât de ușor. Mai ales atunci când recunoașterea lui ar însemna să-ți pui sub semnul întrebării întreaga viață.

Bella, ancheta și oamenii care caută răspunsuri

Dispariția Bellei este centrul în jurul căruia se învârte întreaga poveste. O fetiță de doi ani dispare din grădina casei, iar familia ei rămâne suspendată într-o așteptare pe care nimeni nu știe cum s-o încheie.

Inspectorul Bob Sparkes este unul dintre personajele care dau greutate anchetei. Nu este doar polițistul hotărât să afle ce s-a întâmplat, ci un om pentru care cazul devine tot mai personal. Îl vezi încercând să lege indiciile, revenind asupra detaliilor și luptându-se cu sentimentul că adevărul este aproape, dar continuă să-i scape printre degete.

În paralel, Kate Waters, jurnalista care încearcă să obțină povestea văduvei, aduce în discuție un alt aspect al tragediei: felul în care presa transformă suferința în spectacol.

Reporterii vor declarații, titluri și imagini. Poliția vrea dovezi. Familia Bellei vrea să știe ce s-a întâmplat cu copilul. Iar Jean vrea, înainte de toate, să poată trăi cu ceea ce știe sau cu ceea ce crede că știe.

Mi-a plăcut că autoarea nu se limitează la întrebarea „Cine a făcut-o?”. O înconjoară cu altele, la fel de incomode: cât de departe poate merge presa în numele unei știri? Cât de mult ne putem încrede în instinct? Și ce se întâmplă atunci când o anchetă trebuie să se lupte nu doar cu lipsa dovezilor, ci și cu imaginea pe care un om a reușit să și-o construiască?

Citate care mi-au rămas în minte

Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția este felul în care Jean descrie, uneori fără să-și dea seama, relația cu soțul ei. În spatele unor cuvinte aparent simple se ascunde întreaga dinamică a căsniciei lor.

„Eram o echipă.”

Citatul acesta capătă un sens tot mai apăsător pe măsură ce aflăm ce înseamnă, de fapt, să fii de partea cuiva cu orice preț. O echipă presupune încredere și sprijin, dar poate deveni și un spațiu în care unul dintre oameni decide totul, iar celălalt învață să nu mai pună întrebări.

Un alt fragment mi s-a părut esențial pentru felul în care Jean ajunge să-și privească trecutul:

„N-am putut spune nimănui. Glen îmi zicea că așa e cel mai bine.”

Aici se simte izolarea care se construiește în timp. Nu este nevoie ca cineva să-ți închidă ușa cu cheia pentru a te ține captiv. Uneori ajungi să nu mai vorbești pentru că ai fost convins că tăcerea este cea mai sigură alegere.

Iar această replică a lui Glen mi se pare că surprinde foarte bine felul în care manipularea poate fi prezentată drept iubire:

„Ești a mea, Jeanie. Suntem meniți să fim împreună… Hai să ne căsătorim!”

La prima vedere, ar putea părea o declarație romantică. În contextul relației lor, însă, cuvintele sună diferit. Există o diferență importantă între a-ți dori să fii alături de cineva și a considera că acel om îți aparține.

Ce mi-a plăcut și ce aș fi vrut diferit

Mi-a plăcut construcția personajului Jean și faptul că autoarea nu încearcă să ne ofere o femeie ușor de judecat sau de absolvit de orice responsabilitate. Jean este contradictorie, uneori frustrantă, alteori vulnerabilă, iar tocmai această combinație o face credibilă.

Mi-a plăcut și alternarea perspectivelor. Povestea se deschide treptat, iar informațiile primite de la un personaj pot schimba felul în care înțelegi ceea ce ai citit cu câteva capitole înainte. Într-un thriller psihologic, această strategie poate face diferența dintre o simplă succesiune de indicii și o poveste care te ține conectat la destinele oamenilor implicați.

În același timp, au existat momente în care ritmul mi s-a părut mai lent decât mi-aș fi dorit. Unele secvențe insistă asupra acelorași suspiciuni, iar tensiunea nu crește constant. Dacă citești în primul rând pentru acțiune rapidă și răsturnări de situație la fiecare câteva pagini, s-ar putea să simți această diferență.

Nota mea personală

Văduva este genul de carte care te face să privești cu alți ochi oamenii despre care crezi că știi totul. Nu neapărat pentru că toți ascund secrete îngrozitoare, ci pentru că rareori cunoaștem în întregime o relație din interiorul ei. Din afară, o căsnicie poate părea frumoasă, un bărbat poate părea atent și iubitor, iar o femeie poate părea doar tăcută și devotată. Dar ceea ce vedem noi nu este întotdeauna ceea ce trăiește omul respectiv.

Acesta este primul roman pe care îl citesc de Fiona Barton și, da, mi-a stârnit curiozitatea pentru celelalte cărți ale ei. Mi-a plăcut că a ales să privească tragedia nu doar prin ochii anchetatorului sau ai familiei victimei, ci și prin cei ai femeii rămase în urma unui bărbat suspectat de o faptă îngrozitoare.

Pentru că, uneori, cea mai tulburătoare întrebare nu este cine a făcut ceva rău, ci cum a putut omul de lângă el să trăiască atât de mult timp fără să vadă, să accepte sau să înțeleagă adevărul.

Mai multe thrillere psihologice în Cronica de carte: „Dragă copilă” de Romy Hausmann și „Menajera” de Freida McFadden.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.