Eu, Bucureștiul, am avut odinioară cai. Nu doar tramvaie și automobile grăbite, nu doar claxoane și fum, ci cai adevărați, cu hamuri lustruite și abur ieșind din nări în diminețile reci. Iar dintre toți cei care mi-au traversat bulevardele, colonelul Teodor Șerbănescu rămâne unul dintre ultimii oameni care au purtat eleganța unei lumi dispărute fără să pară ridicoli în ea.
Caleașca unui colonel
Îl vedeam coborând spre Ateneul Român cu aceeași naturalețe cu care intra mai târziu într-o cazarmă de cavalerie. Uniforma îi stătea impecabil, dar mâinile lui nu aparțineau numai armatei. Erau mâini de muzician. Mâini care știau să țină și hățurile, și arcușul. În interbelic, Bucureștiul încă mai permitea asemenea contradicții splendide: ofițeri care compuneau muzică, doamne educate la pension francez, generali care citeau poezie și case în care pianul era mai important decât politica. Colonelul Teodor Șerbănescu era comandant de regiment de cavalerie, dar și violonist al Filarmonicii, compozitor, om al disciplinei și al sensibilității în același timp. Astăzi lumea ar privi neîncrezătoare un asemenea personaj. Dar eu l-am cunoscut. Eu știu că a existat.
Seara, după repetiții, aerul din jurul Ateneului vibra încă de muzică. Domnii ieșeau cu pălăriile ușor înclinate, doamnele își strângeau gulerele de blană, iar felinarele desenau umbre lungi pe Calea Victoriei. În acei ani, orașul trăia cu iluzia că frumusețea și rafinamentul pot ține piept istoriei.
Colonel Teodor Serbanescu- comandant de regiment de cavalerie, compozitor si vilonist al filarmonicii din Ploiești, alături de soția și mama sa.
…
Pe ea o purta prin București într-o caleașcă trasă de patru cai albi, imagine pe care nici timpul n-a reușit să mi-o șteargă. Îi vedeam trecând rar și solemn, ca într-o scenă de film pe care nimeni nu știa încă să-l filmeze. Caii loveau piatra cubică într-un ritm aproape muzical, iar lumea întorcea capul după ei. Nu din invidie — ci fiindcă eleganța autentică obligă întotdeauna orașul să tacă puțin.
Steliana stătea dreaptă în caleașcă, cu frumusețea aceea calmă a femeilor de altădată, iar Teodor zâmbea fericit, ca un om care înțelegea ordinea lumii: muzica, disciplina și iubirea făceau parte din aceeași partitură.
Eu, Bucureștiul, îi priveam de pe sub teii bulevardelor mele încă neatinse de războaie și demolări. Nu știau încă ce va veni peste Europa, peste România, peste casele mari și peste numele vechi. Nimeni nu știe vreodată când trăiește ultimii ani ai unei epoci…
Dar uneori, în serile foarte târzii, când lumina lunii cade peste asfaltul ud dintre Piața Victoriei și Calea Victoriei, încă mai aud pentru o clipă tropotul celor patru cai albi. Și atunci îmi amintesc că am fost cândva un oraș în care un colonel putea compune muzică și conduce o caleașcă precum un prinț melancolic al unei lumi condamnate să dispară.
Pensionul Moteanu
Înainte ca Bucureștiul să devină un oraș grăbit și zgomotos, eu am fost un oraș al pensionelor de fete. Case mari, cu ferestre înalte și perdele grele, unde se învăța franceză, caligrafie, bune maniere și puțină melancolie. În astfel de case se forma lumea aceea discretă care avea să dispară aproape fără urme după război.
Pensionul Moteanu își amintește încă de Maria Marculescu: O văd și acum traversând dimineața străzile Bucureștiului interbelic, cu pași măsurați și catalogul ținut aproape de piept. Era profesoară într-o vreme în care această meserie avea ceva aproape ceremonial. Profesorii nu intrau pur și simplu într-o clasă — ei aduceau cu ei o anumită idee despre lume: ordine, cultură, limbaj ales, răbdare.
În sălile Pensionului Moteanu mirosea a lemn ceruit, a cerneală violetă și a sobe încălzite prea tare iarna. Elevele stăteau cuminți în uniforme închise la culoare, iar ferestrele dădeau spre un București care încă mai trăia între eleganță și provincie. Afară treceau birje, automobile rare și domni cu baston; înăuntru, Maria Marculescu vorbea despre literatură și gramatică într-o liniște aproape religioasă.
Eu, Bucureștiul, am cunoscut multe femei cultivate în perioada aceea, dar pe cele care predau le țin minte altfel. Ele nu construiau clădiri și nu conduceau armate, însă modelau felul în care oamenii urmau să vorbească, să gândească și să privească lumea. Era o putere tăcută, aproape invizibilă.
Maria făcea parte din generația aceea care credea încă în educație ca formă de eleganță morală. În cancelarie, între ceaiuri băute în grabă și caiete corectate cu migală, profesoarele discutau despre teatru, despre ultimele romane franțuzești, despre examene și despre fetele care „promiteau”. Orașul vibra încă de optimismul fragil al interbelicului.
Dar eu simțeam deja cum se apropie sfârșitul acelei lumi.
L-am simțit în ferestrele acoperite mai devreme seara, în vocile coborâte, în neliniștea care începea să pătrundă chiar și în școlile elegante. Curând aveau să vină războiul, frica, comunismul, confiscările, plecările și tăcerile. Pensioanele aveau să dispară una câte una, ca niște doamne bătrâne care ies din salon fără să deranjeze pe nimeni.
Dar Maria Marculescu rămâne pentru mine una dintre acele figuri delicate ale Bucureștiului vechi: o profesoară interbelică mergând printr-un oraș care încă mai credea că rafinamentul și cultura pot salva ceva din lume. Iar uneori, când după-amiaza cade moale peste străzile vechi și castanii își scutură florile pe trotuare, am impresia că încă îi aud glasul chemând catalogul într-o clasă luminată de ferestre înalte și de o epocă pe cale să apună.
Vitralii, cristale și visuri
Pe vremuri, eu, Bucureștiul, eram plin de vitralii. Nu zgârie-nori de sticlă rece și birouri fără memorie, ci geamuri lucrate cu migală, oglinzi grele, firme aurite și ferestre prin care lumina intra aproape religios în casele oamenilor. Orașele își ascund sufletul în lucrurile aparent mărunte: într-o balustradă de fier, într-o sonerie veche, într-un geam făcut cum trebuie.
Așa îi țin minte pe Cecilia Șerbănescu Puchiu și pe soțul ei, Ionel Puchiu.
Erau proprietarii fabricii și magazinului „Geamul Catedral”, nume pe care îl purtau cu mândria discretă a negustorilor eleganți din Bucureștiul de altădată. Nu erau doar comercianți. Ei lucrau cu lumina însăși. În atelierele lor se tăiau oglinzi, se montau vitralii, se șlefuiau suprafețe care urmau să reflecte viețile oamenilor timp de zeci de ani.
Îi vedeam în perioada aceea când orașul încă mai credea în frumusețea detaliului. Pe străzile dintre Calea Victoriei și cartierele vechi de negustori, firmele aveau litere elegante, iar vitrinele erau adevărate spectacole. „Geamul Catedral” strălucea printre ele cu solemnitatea unui nume care promitea ceva durabil.
Cecilia avea finețea femeilor crescute într-o lume în care politețea era obligatorie, nu decorativă. Ionel purta seriozitatea meseriașilor care știau că lucrurile făcute bine rezistă mai mult decât regimurile politice. În fabrica lor se vorbea despre calitatea sticlei, despre rame, despre comenzi importante pentru case mari și instituții. Cioburile sclipeau pe podea ca niște fragmente de gheață, iar lumina după-amiezii intra prin geamurile înalte în sute de reflexe.
Eu îi priveam și știam deja ce ei încă refuzau să creadă: lumea proprietarilor independenți se apropia de sfârșit.
Au venit comuniștii cu pași grei și haine cenușii. Eu îi simțeam înainte să apară oficial — în dosarele care se deschideau, în privirile speriate, în firmele date jos peste noapte. Bucureștiul a început atunci să-și piardă nu doar aristocrații și artiștii, ci și negustorii pricepuți, oamenii care construiseră discret frumusețea practică a orașului.
„Geamul Catedral” a fost naționalizat.
Cuvântul acesta — naționalizare — a sunat întotdeauna urât în mine. Nu avea nimic eroic. Însemna doar că niște oameni erau despărțiți de munca lor, de numele lor, de continuitatea vieții pe care o clădiseră. Într-o dimineață, fabrica nu le-a mai aparținut. Statul a luat cheile, registrele, utilajele, până și dreptul de a spune „al nostru”.
Cecilia și Ionel Puchiu la nunta lor.
Dar eu, Bucureștiul, continui să-i păstrez în memoria mea adevărată. În geamurile vechi care mai supraviețuiesc prin case interbelice, în vitraliile uitate prin scări de bloc elegante, în reflexiile tremurate ale orașului de seară.
Pentru că orașele nu sunt construite doar de regi și politicieni. Sunt construite și de oameni ca Cecilia Șerbănescu Puchiu și Ionel Puchiu — cei care au dat lumină ferestrelor prin care ceilalți și-au trăit viețile.
