În Poarta-Albă, o localitate bătută de vânturile ca niște bice ale Dobrogei, viața nu e ușoară pentru mulți oameni. Sunt familii cu mulți copii, care trăiesc din puțin, dar care nu cer nimic. Își duc zilele cu demnitate, muncind cât pot și sperând că mâine va fi un pic mai bun decât azi. De ceva
În Poarta-Albă, o localitate bătută de vânturile ca niște bice ale Dobrogei, viața nu e ușoară pentru mulți oameni. Sunt familii cu mulți copii, care trăiesc din puțin, dar care nu cer nimic. Își duc zilele cu demnitate, muncind cât pot și sperând că mâine va fi un pic mai bun decât azi.
De ceva vreme, în liniștea satului se aude, din când în când, zgomot de motoare. Nu e semn de grabă sau de spectacol, ci de ajutor. Sunt motocicliștii din grupul „Suflete pe 2 roți Constanța”, oameni care, după ce își termină programul de lucru, nu merg direct acasă. Își pun casca pe cap, urcă pe motociclete și vin să dea o mână de ajutor, fiecare cât poate, fiecare cum se pricepe. Voluntar. Fără aplauze.
Una dintre familiile pe care vor să o mai ajute este cea a lui Izmet și Sibel Sali. Sunt tineri – el are 31 de ani, ea 30 – și cresc șase copii. Cel mai mic are un an, iar ceilalți au 4, 7, 8, 9 și 14 ani. Micuții sunt curați, veseli, educați. Se joacă, râd și merg la școală, iar tatăl e atent la cum învață.
„Îi cert dacă iau note mici. Vreau să ajungă cineva, nu ca mine”, spune Izmet, cu o sinceritate care doare. „Eu n-am învățat. M-a dat mama la muncă de mic și n-am mai mers la școală. Acum îmi pare rău.”
Toți opt trăiesc într-o singură cameră. E puțin spațiu, puțină liniște, dar multă grijă unul pentru celălalt. Necazul cel mare al familiei este boala celui mai mic copil, diagnosticat cu epilepsie. Cu tratament și îngrijire, boala poate fi ținută sub control, dar e o luptă zilnică.
Când bate vântul tare, casa lor mică pare o corabie veche, gata să se frângă. Așa era până nu demult. Acum însă, datorită voluntarilor de la Suflete pe 2 roți, în cameră e cald. Au un televizor, iar seara, copiii urmăresc emisiunile preferate, adunați unul lângă altul.
„Eu lucrez singur”, spune Izmet, cu un zâmbet care trădează mândrie. „Vreau să repar casa, să mai fac o cameră. Mă pricep la toate. Dacă aș avea materiale de construcții, nu am nevoie de nimeni. Mă descurc. Nu cer bani, nu am nevoie de ajutor, știu să repar, știu să zugrăvesc, sunt iscusit!”
Se apropie Sărbătorile. Pentru mulți dintre noi, înseamnă mese pline și case luminate. Pentru alții, înseamnă grija zilei de mâine. Poarta-Albă, o localitate micuță din sufletul Dobrogei ne amintește că, uneori, nu lipsește doar mâncarea de pe masă, ci și siguranța unui acoperiș.
În curând, sub brazii noștri vor apărea cadouri împachetate frumos, cu funde colorate, strălucitoare. Pentru mulți copii, bucuria Crăciunului va încăpea într-o jucărie nouă sau într-o cutie plină cu dulciuri. Pentru alții, însă, cel mai mare dar rămâne căldura din casă, o masă simplă și siguranța că nu sunt uitați.
La Poarta Albă, Crăciunul nu înseamnă opulență. Înseamnă o cameră încălzită, copii adunați în jurul unui televizor, liniște pentru o noapte și speranța că mâine va fi puțin mai bine.
Poate că adevăratele daruri nu stau întotdeauna sub brad. Uneori, ele vin de la niște mâini îninse și de la inimi deschise. Iar empatia față de cei mai încercați decât noi rămâne, poate, cel mai prețios cadou pe care îl putem face — nu doar de sărbători, ci ori de câte ori alegem să nu întoarcem privirea.
