I. „Toți fură, dar măcar să facă ceva”
„Toți sunt la fel.” E expresia pe care o auzi în aproape orice discuție despre politică, de la piață până la universitate. E modul în care românii și-au construit o „armură de neîncredere” — o formă de autoapărare colectivă împotriva trădării și corupției. După trei decenii de tranziție, România pare prinsă între două lumi: una a speranței europene și alta a neputinței balcanice. Iar în mijlocul acestei pendulări, sentimentul dominant rămâne „ura față de putere” — dar și o „iritație difuză între oameni”. „Toți fură, dar măcar să facă ceva”, este gândul cu care se duc la vot mulți dintre semenii noștri.
II. Rădăcinile adânci: frica de autoritate și trauma istorică.
Psihosociologii vorbesc despre o „traumă de obediență” moștenită din istorie. Timp de secole, românii au fost conduși de domnitori numiți, impuși sau controlați de alte imperii. Autoritatea a fost rar percepută ca un „serviciu public” — mai degrabă ca o „sursă de abuz”.
În România, statul n-a fost niciodată prietenul cetățeanului. A fost ba stăpânul, ba hoțul. Iar omul simplu a învățat să se apere: cu suspiciune, sarcasm și neîncredere. Comunismul a adâncit ruptura. Frica, delațiunea și uniformizarea au ucis instinctul de solidaritate. Cei care gândeau altfel deveneau „dușmani ai poporului”. Rezultatul?
După 1989, românii au ieșit din comunism „liberi, dar singuri”, într-o societate unde fiecare se descurcă pe cont propriu. Și, după ce și-au amintit că l-au ucis pe Ceaușescu, unii dintre ei au început să-l idolatrizeze și să-i pupe mormântul.
III. Anii tranziției: libertatea ca haos.
Anii ’90 au fost o explozie de libertate, dar și de cinism. Promisiunile democratice s-au ciocnit de realitatea tranziției: corupție, haos economic, inegalități. Cei care au prins „startul” au devenit bogați peste noapte, iar restul au rămas să se uite neputincioși la televizoare. În acea perioadă s-a născut o mentalitate specifică: „ura amestecată cu admirația față de cel care „se descurcă”. Omul care fură dar „face ceva” e tolerat, chiar lăudat. Este o formă de adaptare la nedreptate: „Dacă toți trișează, doar prostul respectă regulile.”
