Cristina este o fată din Maramureș. O adolescentă frumoasă care, în urmă cu mai bine de un an, și-a pierdut vederea în urma unui accident cu bicicleta. Avea toată viața înainte — și încă o are. Doar că viața i s-a rescris într-un mod pe care puțini dintre noi l-ar putea înfrunta cu atâta demnitate, tăcere și forță interioară.
A dat Bacalaureatul așa cum poate nicio „olimpiadă de voință” nu poate măsura: a stat câte cinci ore în sala de examen, dictând cuvânt cu cuvânt fiecare răspuns. Fără să vadă hârtia, fără să se sprijine pe gesturi, scheme sau formule, doar cu ceea ce avea în minte și în suflet. Și a reușit. A promovat. Și nu doar atât — vrea să meargă mai departe. Vrea să devină psiholog școlar. Să ajute. Să înțeleagă. Să vadă sufletele altora, așa cum și-a privit adânc propriul destin și l-a acceptat, cu tot ce i-a adus.
Pe de altă parte, în același sistem de educație, vedem și cealaltă față. Tineri care coboară din SUV-uri de lux la poarta liceului. Care n-au muncit pentru nimic, dar au totul. Care confundă Bacalaureatul cu un „deranj de vară”, pentru că urmează oricum „Beach, Please!” și niște story-uri cu filtre și aere de superioritate. Care n-au citit o carte, dar emit opinii despre Ceaușescu, pe care nu l-au studiat, dar îl „apreciază” pentru că le pare cool să fie contra. Nu știu ce a însemnat foamea, dictatura, frica, dar se joacă de-a revoluționarii pe Instagram.
