Încă o femeie a fost ucisă. A 30-a, de la începutul anului. Se numea Adriana. Avea doi copii. Unul avea doar un an.
A fost bătută până a murit în chinuri. Chinuri cumplite! De cine? Nu de vreun hoț care a pătruns peste ea în casă, ci chiar de cel care ar fi trebuit s-o iubească, s-o apere, s-o respecte. Soțul ei!
Această fată frumoasă va putrezi în pământ, iar copiii ei, mici, mici de tot, vor crește fără ea.
Și mâine, probabil, o altă femeie va muri. Pentru că:
Încă dăm vina pe victime.
Poate a avut fusta prea scurtă. Poate că era prea frumoasă (da, am auzit și mizeria asta!). Poate că l-a înșelat. Poate era leneșă. Sau – cel mai des – „de ce n-a plecat?”.
Unde să plece? Cu doi copii, fără sprijin, fără bani, fără un acoperiș? Unele sunt paralizate de frică, altele captive într-o relație de coșmar din care nu pot evada.
Agresorii nu sunt pedepsiți pe măsură.
În România, o plângere la poliție e adesea doar o hârtie. Agresorii rămân în libertate. Se întorc. Și uneori ucid. Nu e ghinion. E neglijență. E nepăsare. E sistemul care le dă timp să omoare.
3. Statul nu protejează.
Nu avem suficiente centre de sprijin pentru femei agresate. Nu avem sprijin psihologic, locuințe de urgență, consiliere juridică, bani pentru un nou început. Aproape toate inițiativele reale vin de la ONG-uri. Iar statul? Le ignoră. Sau le pune piedici.
Comunitatea tace.
Vecinii aud, dar întorc capul. Nimeni nu bate la ușă. Nimeni nu sună la poliție. Nimeni nu-l întreabă pe bărbat de ce urlă și lovește. În orașele mici, primarii, preoții, polițiștii cunosc tot. Dar se fac că nu știu. Asta e tăcerea care ucide. Sau nesimțirea care ucide!
Trăim într-o țară unde femeile sunt omorâte cu mâinile goale, cu pumnii, cu cuțitul, cu picioarele. Și apoi tot lor li se pune o vină. Fie ea imaginară, simbolică sau reală.
În spatele fiecărui astfel de caz nu e doar un bărbat violent. E și o societate bolnavă de ignoranță, de complicitate, de misoginie.
