Lui Andrei și Constanței
Creionul era mic, galben și mușcat la un capăt. Vârful era bont și abia se mai ținea. Pe trup avea răni adânci, de la lovituri și căzături. Oricine l-ar fi aruncat. Nu se știe cum, încă mai era acolo.
Zăcea într-un sertar, printre alte zeci de carioci, pixuri fără pastă, stilouri bune, dar și stricate, cu penița crăcănată, printre gume, etichete, bilețele și câte și mai câte încap în sertarul unui băiat de 11 ani.
-Dă-te mai încolo, pocitanie!, țipa la el carioca maro. Nu vezi că nu-mi pot întinde picioarele, de tine? Fraților! Eu nu înțeleg ce caută ăsta aici, printre noi! Faceți ceva!!
-Brr! Nici măcar nu e de firmă!, țipa isteric și prețios pixul Pilot.
Bietul creionaș! Câte îndura din cauza lor! Câte ocări. Nu făcuse nimic. Niciun rău. Din contră. Se lipea de un colțișor al sertarului, lângă pixul din plastic transparent, spart și fără mină. Era singurul care-l accepta.
-Nu mă atingeeeee, porcule!, urla stiloul Parker, cel mai respectat din sertar. M-ai atins??? Nu se poate!! Leșin! N-am aer! M-a atins mitocanul! Săriiiiți!
Stiloul fusese o frumusețe altădată, dar acum era o ruină. Fără capac și cu penița, din aur, ruptă. Numai gura de el!
„Ruină, ruină, dar sunt încă nobil!, se lăuda peste tot. Eu sunt un stilou de marcă! Întreabați pe oricine! Cu mine au scris numai fețe aristocrate, artiști, personalități, nu neamuri de manivelă…”
-Nu pot să respir lângă un mojic de creion!, zbiera Parkerul disperat. Fetelor, ajutați-mă! Simt că-mi scade glicemia! Ajutor!
Fetele erau gumele. Roșii, mirosind a zmeură, galbene, cu aromă de banană, albe, cu aromă de nimic, dar la fel de încrezute. Cu toatele au sărit să-l apere pe minunatul Parker. Zid au făcut în jurul lui.
-Hmmm, mdaaa, cară-te, așchie de lemn! Să nu mă ridic la tine d-aici, că e jale!, mârâia ca un câine și stiloul Pelikan, un smardoi karatist, care trosnea pe oricine îi stătea în cale.
