Pe 4 iunie este Ziua Internațională a Copiilor Victime ale Agresiunii – o zi dureroasă, dar necesară. O zi în care nu sărbătorim, ci comemorăm. O zi în care ne aducem aminte de cei mici care trăiesc nu copilării, ci coșmaruri.
Copii bătuți, abuzați sexual, puși la munci grele sau la cerșit, lăsați fără mâncare, în frig. Fetițe care nu știu ce înseamnă o păpușă, băieței care se tem de orice…
Această zi nu e despre cifre, deși ele vorbesc tare. Este despre suferință. Despre copii care adorm plângând. Care se tem de vocea tatălui sau de palma mamei. Despre cei care nu înțeleg de ce durerea e „normală” în viața lor.
Instituită în 1982, în contextul unui conflict violent, această zi a fost gândită inițial pentru copiii afectați de războaie. Astăzi, ea a devenit simbolul tuturor celor care suferă în liniște: în casele lor, în familii „normale”, în societăți care preferă să întoarcă privirea.
În România, realitatea e greu de privit în ochi
În spatele ușilor închise, în blocuri obișnuite, pe străzi cunoscute, trăiesc copii pentru care fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire emoțională.
Datele spun că, în 2022, peste 9.000 de copii au fost victime ale violenței domestice. Patru dintre ei au fost uciși.
Și aceștia sunt doar cei cunoscuți. Pentru că frica îi învață pe copii să tacă. Rușinea îi învață pe părinți să ascundă.
În 2023, România a înregistrat peste 108.000 de cazuri de violență domestică. Câte dintre ele au avut ca victime copiii? Nu știm exact. Dar știm că fiecare copil care trăiește în abuz, trăiește cu o rană nevindecabilă.
