Le-am descoperit în anul 2004, în cimitirul din Roșu, acolo unde Bucureștiul își întindea ulițele prăfuite, ca niște tentacule flămânde. Două fetițe, una de opt ani, alta de șase, citeau dintr-o carte de poezii, stând pe o băncuță dintre morminte. Flămânde erau și ele. Dar vesele și pline de viață. Acolo locuiau. În cimitir, într-o odaie ridicată de foștii gropari, ca să aibă unde-și ține lopețile. Iarnă, vară, toamnă, pe frig, vânt, ploi sau arșiță, acolo puneau capul fetele. Și inimile. Și lacrimile. Și speranțele…
M-am împrietenit cu ele. Cea mai mare, care fusese câtva timp la școală, o învățase pe mezină să citească din carte, dar și de pe cruci. Numele morților, anii de naștere, ai decesului, făceau calcule și probleme de aritmetică simple: „Câți ani avea ăsta când a murit, dacă e născut în 1920 și a murit în 1958?”
Cerșeau pe la înmormântări, cerșeau prin oraș. Așa trăiau.
Am scris despre ele mereu, obsesiv, de fiecare dată când am avut ocazia, la toate publicațiile la care am lucrat. Am încercat să le ajut și pe calea asta.
Azi, ele s-au desprins aproape total de trecutul lor. Ca niște fluturi au ieșit din coconul disperării și-al mizeriei. Au făcut o școală, și-au găsit de lucru, muncesc cinstit. Au fost norocoase. Altele ca ele au sfârșit, poate, în sac la IML sau pe fundul Lacului Morii. Viața de chin pe care au dus-o le-a marcat pe ambele. Însă și Roxana și Cristina merg înainte. Zâmbind, dar cu ochii în lacrimi.
Mai jos, puteți citiți prima parte din cartea pe care o scrie, acum, fetița cea mică. Da! Cea care a învățat literele de pe crucile din cimitir. Intervenția mea este minimă. Toate greutățile pe care le-a suportat, umilințele, frigul, foamea, bătăile și amenințările n-au schimbat-o ca om. Sufletul ei sfâșiat de incertitudini și de revolte n-a fost contaminat. Însă are momente, în noapte, când se trezește plângând cu disperare, de teamă…
D.F.M.
Prima mea amintire este de când aveam doi ani. Alergam prin curte cu sora mea, ne jucam. Era o zi normală.
Dintr-o dată, au oprit la poartă câteva mașini. Era și o dubă albastră. Oamenii care au coborât, au strigat-o pe mama și au vorbit cu ea.
Apoi, i-am văzut cum îi luau pe ceilalți frați ai noștri și îi urcau în mașină. M-am speriat rău! Mama țipa: „Lăsați-mi copiii!, Lăsați-mi copiii!”
Eu și sora mea am fugit în podul casei, să ne ascundem. Nu vă puteți imagina ce simțeam, ce groază pusese stăpânire pe mine, chiar dacă eram așa mică, îmi amintesc perfect și dureros.
