Cel mai cumplit nu e doar că Teodora a fost ucisă de un bărbat care a hărțuit-o, a terorizat-o, i-a distrus viața și, în cele din urmă, i-a curmat-o. Cel mai cumplit este că, după ce a fost omorâtă, zeci, sute, poate mii de oameni — români, vecini, colegi de metrou, de autobuz, de scară de bloc — s-au grăbit să o judece.
Să o înjure. Să o murdărească. Să o calce în picioare în moarte, mai crunt decât în viață.
„Era o curvă.”
„Dacă tot se întorcea la el, înseamnă că-i plăcea.”
„Și-a căutat-o!”
„L-a înșelat, normal că a omorât-o.” (Bolnavilor, fata era căsătorită cu altcineva! Își iubea soțul! Aveau împreună un copil de trei ani și urma să-l nască pe al doilea, dacă n-0 ucidea dementul ăla!)
Comentariile sunt de o cruzime greu de descris. Iar cele mai grele, cele mai veninoase, au venit — ironic, tragic, rușinos — de la femei. Femei care ar fi putut să fie în locul ei. Femei care, într-o altă viață, poate că s-au temut și ele.
Cum poți, ca om, ca femeie, să scuipi venin asupra unei mame ucise înainte să-și vadă fata la școală? Cum poți să judeci o tânără care, până la 25 de ani, a îndurat un coșmar continuu — și care, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă trase, a fost lăsată pradă unui monstru? De unde atâta ură? De unde atâta întuneric în voi?
Sunteți, fără să vă dați seama, complici.
O ucideți din nou. Cu fiecare „comentariu”. Cu fiecare „și-a meritat-o”. Cu fiecare „nu era chiar o victimă”.
Nu sunteți diferiți de cel care i-a luat viața. Ați face același lucru, dacă ați avea ocazia. Dacă v-ar pune cineva un pistol în mână și v-ar promite că scăpați nepedepsiți, ați ucide.
Știu, pare șocant. Dar altfel cum se explică lipsa totală de empatie, de compasiune, de umanitate?
