Codin Maticiuc a pășit într-un loc unde sufletele plâng. Secția V-B de la Spitalul Obregia – psihiatrie pediatrică. Clădiri de peste 100 de ani. Saltele obosite. Băi la comun. Camere mici cât o cutie de chibrituri. Și, în mijlocul acestui spațiu care pare oprit în timp, copii. Mulți copii. De la doi la 18 ani. Unii luptă cu depresia. Alții cu anxietatea. Cu adicțiile. Cu trecutul. Cu rușinea. Cu stigmatul.
În urmă cu mai mulți ani, și eu am fost acolo, am călcat pe același drum. Scriam pentru Adevărul și am intrat, prin natura meseriei, într-o lume paralelă, într-o suferință care ardea ca lava topită. Am vorbit cu un medic psihiatru care mi-a povestit despre traumele și dramele copiilor bolnavi. Le-am citit mesajele scrise colorat pe zidurile spitalului. Le-am observat desenele și le-am simțit TEAMA expusă în tablouri. Îmi amintesc clar și azi de un caz care, la vremea respectivă, a îngrozit România conștientă: un băiețel de vreo nouă ani și-a ucis sora mai mică, pentru că… așa văzuse într-un film. A sufocat-o cu plapuma. Copilul fusese internat aici. Nu știu dacă și-a mai revenit vreodată. Eu sper că da. Și mă gândesc, cu inima praf, și la bieții lui părinți… Câtă durere! Ce chin!
Părinții ajung aici adesea prea târziu. De frică. De rușine. Pentru că încă se spune: „Dacă mergi la Obregia, ești nebun.” Dar nu! La Obregia ajung copiii care strigă în tăcere. Copiii care scriu pe pereți ca să se vindece.
