Și iată că iar am ajuns cu Andrei la camera de gardă a Spitalului de copii Grigore Alexandrescu. O infecție urinară destul de serioasă îl chinuie de câteva zile. Am nimerit seara, pe la 8, ne-am înregistrat și ne-am pus pe așteptat.
La UPU, puhoi de lume. Copii mici, bolnavi, care plâng încontinuu, copii mai mari care vomită, vin cu Ambulanța pe targă, semiinconștienți, accidentați de mașini, mame disperate, tați agitați, bunici palizi și la un pas de colaps.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
O privesc pe asistenta care înregistrează copiii și le completează fișele. Nu știu cum poate fi atât de calmă, de stăpână pe ea, de blândă. Cei care vin în fața ei, unii, abia pot să vorbească, de frică, emoție, sperietură, dar și din cauza unei educații precare.
Ascult, fără să vreau, conversațiile dintre aparținători: „Fă, ține fata că iar s-a căcat pă ia!” „Mădălino, mă duc să fumez o țigară pă stradă, că aici nu e voie!” „Unde dracu ai fost? Adu hainele băiatului, că e în pielea goală și răcește!” „Du-te și cumpără un suc, că iar a vomitat Marcel!” „Îi face o perfuzie și după aia mergem acasă!” „Cheamă un Bolt, că nu mai pot!” „Unde sunt pempărșii?”
Un tată de maximum 30 de ani și-a adus fiica, de vreo opt, la spital, pentru că are dureri de burtă și nu mănâncă. „Are oxiuri? A mai avut vreodată?”, îl întreabă asistenta. Tatăl se blochează. „O…ce? Nu știu ce-s ăia! Stați s-o chem pe soție!” Asistenta oftează. (Îmi imaginez ce gândește! Mă pun în locul ei. Vă spun ce gândesc eu: cum, mama mă-sii, să fii părinte, să treci printr-o școală (măcar 12 clase, nu?!) și să nu știi ce-s ăia OXIURI?
Oamenii sunt îmbrăcați bine, cu haine decente, curate, nu par veniți dintr-un fund de provincie cu privată în curte și la prima generație încălțată. Hm! Apare soția cu fetița, care e albă ca hârtia. O întreabă și pe ea. Femeia ridică din umeri. N-a auzit în viața ei cuvântul „oxiuri”. Asistenta le traduce ușor iritată: „Adică viermișori!”
