Ador caii. Sunt animale inteligente și pricep tot ce le spui. Le admir ținuta, privirea, mă fascinează comportamentul lor dar, paradoxal, mi-e teamă de ei.
Am încălecat un cal de două ori în viața mea. Prima dată, când am realizat un reportaj la Jandarmerie, pe la începutul anilor 2000, iar a doua oară, la Râșnov. Nu e vorba de călărit, pentru că „am mers” puțin, la pas. De ce?
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
De milă! Mi-e foarte milă de ei! Cum să mă pun eu, ditai femeia, pe spinarea unul animal atât de perfect, de muncitor și de blând?
M-am urcat atunci pe un armăsar splendid, de abanos, un adevărat prinț al cailor. I-am simțit respirația sub pulpe și nu știam cum să stau, ca să nu-l doară (așa credeam), să nu-l sufoc cu cele 55 de kilograme, câte aveam.
Alți jurnaliști, prezenți la eveniment, călăreau și chiuiau ca la nuntă, dădeau pinteni, trăgeau de frâie, făceau ca toți dracii pe acolo, se credeau haiducii lui Șaptecai, în timp ce eu parcă stăteam pe o rană deschisă.
A doua oară când m-am urcat pe un cal, a fost la Râșnov, la cetate. Acolo, pentru o sumă, (am uitat cât), puteai face o scurtă plimbare.
