Spovedania. Era iarnă, frig ca-n Groenlanda în biserică, eram supărată pentru că nu mă înțelegeam deloc cu Andrei, care mă necăjea zilnic, murise mama și, în genere, parcă întreaga planetă își pusese genunchii pe pieptul meu. Așa că, ce mi-am zis? Mă duc la un preot, să-i spun ce am pe suflet, poate mai dă afară din supărări, cu blândețea lui, cu har și înțelepciune.
Mbun! Plec la Cașin. Acolo, trei preoți spovedeau de zor. Unul bătrân, și doi mai tineri. Mmm, la care să mă duc? L-am ales pe cel mai înalt, și cel mai frumos. . (Mi se pare corect!)
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Când am ajuns în fața lui, am îngenuncheat și m-am apucat să-i explic clar, concis, jurnalistic: așa, așa, așa… La început, părințelul a fost cam rigid, (credea că-s vreo nefericită înșelată de soț, alergată de cămătari sau bătută cu sapa, de rude). Heheee, dar după ce mi-a pus întrebările standard, tip sondaj, am realizat că l-am surprins cu răspunsurile mele neconvenționale. Din două în două secunde, ridica patrafirul și mă privea amuzat, de parcă-i venea să strige: „Cucu!”
Eu am a luat-o ca pe o încurajare, așa că am turuit, mai departe, cu lacrimi în ochi. Chiar eram supărată! „…și vă rog să mă credeți că nu mai știu cum să mă port. Nu mă ascultă, orice aș face. Își bate joc de mine. Dacă-l pedepsesc, el crede că mă joc cu el, și-mi zice: Muchinuțaaaa, ce ochi albaștri ai!…”
