S-a întâmplat în 2014. Abia se terminase școala și începea o binemeritată vacanța de vară. 26 iunie. Eram prin grădină, udam ceva și deodată am auzit niște urlete cumplite:
„Muchițaaaa, salvează-măăă!”
Era Andrei. Am sărit ca arsă. Știți senzația aia când pui degetele ude pe un fir cu electricitate? Ei, așa am simțit eu câteva secunde, de sus până jos, în călcâie și îndărăt, până în limbă și ochi. Durere intensă, un fel de paralizie.
Dar disperarea, furia, sâgele din mine m-au împins către poartă și pe stradă. Andrei era la vecinii de peste drum, familia BUDACĂ, se juca alături de copiii lor, prin curte. 30 de pași, 20, 10, 5… și l-am văzut. Era plin de sânge, din cap până la puțică. Și DIS-PE-RAT! Mă căuta.
Ce se petrecuse, Dumnezeule mare și bun? Aflu tot de la vecini, frânturi de vorbe, aruncate una peste alta, repetate, sacadate:
„Păi, noi le-am dat câinilor de mâncare, oase din alea mari și… ăăăă Andrei se juca cu Bebe pe lângă ei și…nu știm ce s-a întâmplat, cred că Andrei a vrut să-i ia osul lui Ionescu… ne-am dus în casă și…Ionescu a sărit pe Andrei…și abia l-am scos din colții lui…”
„Doamnă, copilul meu nu e un inconștient, el NU pune mâna pe mâncarea unui câine, are șapte ani, știe că NU ARE VOIE și că e periculos!”, am țipat furioasă.
„Ba daaa, mmm, eu așa cred… că Ionescu nu prea e violent dar uneori nu știu ce îl apucă, uite, și pe mine m-a mușcat de picior.”, zice „doamna” BUDACĂ sigură de ea. Și-mi arată ceva la o pulpă.
Ionescu, ați ghicit, e un …câine. O corcitură de maidanez cu ciobănesc, alb cu negru, un tip de treabă, haios, frumos și cu care puteai avea o „conversație” civilizată, ba chiar puteai să te joci cu el, fără să te muște. Celălalt tovarăș al lui e un dog german, numai coaste, dar destul de agresiv. Sare la mașinile care trec prin zonă, pentru că, de multe ori, sunt lăsați amândoi, și el și Ionescu, liberi pe stradă.
Norocul meu, și al copilului meu, a fost că dog-ul german a realizat târziu că e rost de jugulară fragedă și infantilă, așa că, atunci cînd și-a dat seama, noi deja eram la spital, iar Andrei cusut, injectat și bandajat ca o mică mumie.
Cum a fost în realitate, nu știe decât Andrei și, probabil, Ionescu.
Băiatul mi-a spus că se juca în curte cu prietenul lui. Stăpânii câinilor au ieșit din casă cu niște oase mari și le-au aruncat pe jos. „Noi eram aproape de strachina lui Ionescu. Și, nu știu cum, odată s-a repezit la noi. Eu am fugit într-o parte, Bebe în altă parte, dar Ionescu m-a înhățat pe mine. Și m-a mușcat, m-a tăvălit pe jos…”, mi-a povestit Andrei
Ca orice jurnalist normal, am discutat și cu cel incriminat, adică Ionescu, the dog.
N-a putut să-mi zică nimic. M-a privit cu ochii ăia de cățel veșnic flămând, mi-a lins mâinile („iartă-mă, mă Muchinuțo, că n-am vrut! Să mor eu dacă-am vrut!”)…și, afară de datul din coadă și plescăitul specific din limbă, n-a scos o vorbuliță.
L-am iertat din prima. Pentru că nu el era vinovat. Nu!
Nu te apuci să arunci oase unor câini de talie mare, când trei copii mici se joacă lângă ei. Nu! Trebuie să fii iresponsabil să faci așa ceva. Alegeți voi cuvintele, mie mi-e scârbă.
Se recapitulăm: copilul meu era în curtea lor și a fost mușcat de câinele lor. Adică eu l-am lăsat să se joace cu niște copii, părinții lor se aflau acasă, am presupus că cineva este responsabil. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea să fie la un pas de moarte.
Din primele cercetări, am observat că Andrei avea scalpul mușcat în vreo două locuri, în creștet și la ceafă, urechiuța dreaptă era, la rândul ei, mursecată și plină de sânge. Brațul drept, mai sus de cot, spre interior, era complet deschis. Se vedea în…interiorul copilului! Pielea ferfeniță, mușchiulețul liber, cu fibrele lui, venișoarele și sânge, mult sânge.
Doamne, ce să fac? Să leșin? Să sar pe cei doi vecini inconștienți și să-i rup în bucăți, ca o leoaică furioasă? Piftie i-aș fi făcut!
Am tras aer în piept și m-am abținut. Ce rezolvam?
Mi-am luat copilul de acolo. L-am strigat pe Răzvan care uda florile și i-am zis să stea nițel cu el (urla înfiorător Andrei!) și să-l liniștească. M-am dus în casă, am luat un prosop curat și o bucată de sfoară, cu care i-am făcut copilului un garou.
Răzvan, mai sensibil de fel (afecțiuni cardiace!) a dus mâna la piept (Doamne, ăsta face infarct, că e capabil!) și s-a albit complet la moacă.
„Nu e nimic, lasă că rezolv eu, uite, merg cu vecinii la spital. Tu stai acasă și te sun eu.”
Între timp, stăpânii lui Ionescu, treziți pacă din somn, s-au gândit că e de datoria lor să ne ducă la spital. Mi-am urcat băiatul în mașina lor și am plecat. Sângele de la mânuță s-a oprit, dar curgea ăla din cap. Andrei țipa încontinuu:
„Muchinuțo, o să mor? Muchinuțo, o să mor??? Ajută-măăăă!”
Inima mea? Fleașcă. Tremuram, nu mai aveam salivă, limba mi se umflase și nu mai avea loc în gură. Nu puteam vorbi!
„Unde mergem?”
„Haideți la spitalul Grigore Alexandrescu!”, le-am zis.
„Nuu, mergem la Sanador, aici pe DN 1, în Băneasa”, zice „doamna” vecină.
Și ajungem acolo. Am parcat la ceva distanță, pentru că nu erau locuri. L-am luat pe Andrei de-o aripă și l-am dus. L-aș fi luat în brațe, dar îmi era frică să nu aibă ceva în interior, fusese tăvălit, călcat în labe, avea zgârieturi adânci de gheare pe pieptic, pe spinare, la ficat.