AMINTIRI DIN „COMUNA PRIMITIVĂ”
Autor George Sima
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
În primăvara anului 2013, când m-am întors după un sejur de două luni din Spania, n-am mai găsit absolut nimic din gospodăria mea (situată într-un sat din județul Dâmbovița) unde îmi stabilisem și domiciliul și unde, de circa patru ani, îmi întemeiasem vatra unei stupini apicole, ca principală sursă de existență.
Fusesem deci timp de patru ani apicultor, iar acum, la 58 de ani, ajunsesem „boschetar” (sau mai eufemistic spus: „om al străzii”), adică fără un acoperiș deasupra capului și fără mijloace de subzistență, situație care s-a prelungit pe perioada următorilor cinci ani, timp în care am dormit într-o mașină, sau în câteva cavouri din mai multe cimitire și asta, grație „spiritului haiducesc”, al unui mic procent din „minunatul nostru popor”.
În fine, am mai scris despre asta. Ceea ce n-am mai spus până acum, este ceea ce a urmat după cei cinci ani de periplu pe străzi și prin cimitire. Cum-necum, am reușit în sfârșit în 2018, să-mi închiriez o casă nelocuită, chiar în satul unde fusesem jefuit de toată averea mea.
Reușisem după foarte multe tentative, să-mi găsesc în sfârșit un loc de muncă (la 63 de ani), datorită fratelui meu (inginer de instalații), ce avea un prieten care tocmai înființase în București, o firmă pentru importul și instalarea aparatelor de aer condiționat.
Inițial, mai lucrasem timp de patru ani ca gestionar la o firmă cu un astfel de profil și, deși nu aveam nici un fel de experiență în instalarea acestor aparate, dar fiind un tip cu puternice înclinații spre tehnică și datorită răbdării, bunăvoinței și mărinimiei patronului meu, am reușit ca în numai 2-3 luni să-mi intru atât de bine în meserie, încât am devenit mintenaș „mâna lui dreaptă”, promovându-mă ca responsabil cu montajele peste un colectiv de 24 de instalatori și implicit începând să căștig foarte bine, el rezevându-și doar sarcina importurilor.
După aproape un an, devenisem deja asociatul patronului în firmă, fiecare cu sectorul lui: El cu importurile, iar eu cu vânzarea an-detail și cu montajele. Era pentru a treia oară în viața mea, când porneam iarăși de la zero.
Așa stând lucrurile, stabilisem de comun acord ca toate aparatele intrate în firma noastră să le depozităm în locuința mea închiriată (având și suficient spațiu) deoarece era mult mai comod pentru mine și nu mai cheltuiam nici alți bani pentru depozitare care inițial se făcea în București, bașca faptul că îmi extinsesem montajele (pe lângă București și județul Ilfov) și în județele Argeș și Dâmbovița.
Ca să nu mai tot lungesc povestea, trebuie să spun că îmi pusese în sfârșit iar Dumnezeu mâna pe cap, moment în care (datorită ceasului rău sau pisoiului negru), m-am hotărât să-mi angajez o menajeră pentru a mă scuti de treburile casnice, deoarece, acum, deși aveam suficienți bani, ajunsesem să mănânc mai prost și mai pe apucate, mai rău decât pe vremea „boschetăritului de tristă amintire”, datorită faptului că fiind lacto-vegetarian cu state vechi, nu suportam mirosurile din nici un restaurant, iar culmea ironiei era că acum câștigam foarte bine, dar nu mai aveam și timp pentru cumpărături și gătit.
Zis și făcut! Am găsit cu chiu cu vai o doamnă curățică și hărnicuță în vârstă de 42 de ani, pe care am ajutat-o să-și ia permisul de conducere auto și căreia i-am pus la dispoziție o mașină pe care să și-o conducă și cu care să facă naveta de la 15 km distanță, deschizând totodată și un cont bancar, special pentru a-l alimenta lunar pentru cheltuielile aferente casei și a salariului său, faptă pentru care îi pusesem la dispoziție cardul aferent, deoarece motivase că are datorii la Stat și nu-și poate permite un cont bancar personal, lucru care mi s-a părut normal, fiindcă doar ce trecusem și eu personal, printr-o asemenea situație.
