- Un cățel cadou
Bună! Am zece ani împliniți și mă cheamă Dănuț. Sunt în clasa a IV-a. În certificatul de naștere o tanti de la primărie a trecut „Daniel” dar nu vă speriați. Toți ai casei mă strigă: Dă-nuuuț, prelungind litera „u” ca într-un cântecel pentru copii. Mă răsfață. Așa să mă chemați și voi dacă ați nimerit din întâmplare pe strada mea și vreți să vă jucați cu mine.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Buuun. Haideți să vă povestesc ce poznă mi s-a întâmplat mie vara trecută. Noi locuim la casă, avem și curte, noi, adică eu, mama, tata, bunicul și bunica. Strada noastră se numește Petru Maior și mi se pare cea mai specială din lume. Are case vechi din secolul trecut, cu sculpturi îmbătrânite ce înfățișează trupuri de oameni sau îngerași durdulii, ca voi când erați mici. Bunicul mi-a spus că se numesc cariatide. Case misterioase, întortocheate ca un labirint fără de ieșire, care au parcă ochi și gură, brrrr, mă înspăimântă. Uneori mi-e teamă să nu fiu înghițit de ele și mestecat între măselele de piatră și oțel. Nu ies niciodată afară din curte seara, de frica lor. Altfel totul e minunat, vara și primăvara ți-e drag să mergi pe stradă, toate florile năpădesc gardurile, trandafirii se agață cu degețelele lor verzi de ferestre, petuniile și liliacul parfumează la nesfârșit aerul. Eu mă joc și în curte, dar ies mereu și în fața porții, unde mă întâlnesc cu prietenii din cartier, Mircea, Ninu și Răzvan. Ne dăm cu rolele sau cu bicicletele. Niciodată nu ne certăm.
De ziua mea, tăticul mi-a adus cel mai frumos cadou din lume: un cățel. Mi-l doream atât de mult! Era un ghem de blană aurie, un Golden Retriever, așa mi se pare că se numește rasa lui. Nu știam ce nume să-i pun. Mămica zicea să-l botez Aurel pentru că era auriu, tata: Spike, iar bunicul o ținea pe-a lui: să-l strig King, că seamănă cu un rege. Eu eram într-o mare încurcătură. Bunica nu spunea nimic, însă. Stătea așa și se uita pierdută în zare. Într-un târziu, pe când ne aflam la masă, sub salcâmul din curte, bunica se trezește oftând:
– Vaaai, ce seamănă cățelul ăsta cu Prinț!
– Cine-i Prinț?, am sărit eu imediat.
Bunica nu răspunse. Stătea zâmbind, mângâind cu degetele uscate trandafirii roz cusuți chiar de ea pe fața de masă.
– Prinț e un câine pe care l-am avut noi pe vremuri, îmi explică tăticul sorbind tacticos din cafea. A murit călcat de o mașină. Ce-a mai plâns biata bunică-ta. Și eu am plâns, eram mic-mic. Hm, abia acum realizez. Exact ca ăsta al nostru arăta. Identic, parcă. Cu lăbuțe grăsune, cu o stea în frunte, aceeași căutătură bleagă… Ce chestie, domnule! Uite că nu m-am gândit.
– Păi, atunci să-l cheme Prinț, nu? În memoria celuilalt Prinț, zice și mama ridicându-se de la masă.
– Iuhuuu! Am găsit. Prinț îl voi striga!, am izbucnit eu bucuros, dărâmând, așa cum îmi stă în fire mai mereu, ceașca de ceai și farfurioara pe care se odihnea ea. Am luat cățelul în brațe și l-am ridicat sus, apoi l-am strâns cu dragoste la pieptul meu. Ghemotocul auriu dădea din piciorușe și încerca să scape, dar eu nu-l lăsam. Îmi venea să-l sărut direct în bot. Din păcate, nu aveam voie. Așa mi-a spus mama ridicând degetul mare spre luare aminte:
– Dănuț, să nu te prind că-l pupi în bot pentru că are microbi sub limbă și ai să te îmbolnăvești!
– Ah! Nimic n-am voie! Nici măcar dacă îl spăl bine, bine cu săpun?
– Nu! Strigă mama categorică și privindu-mă tăios.
Heei, dragii mei prieteni. Câtă fericire m-a curpins în zilele ce au urmat! Mergeam cu el peste tot, în parcul Herăstrău, la pâine, la cursurile de înot, unde mă aștepta cuminte, legat de un copac, ne jucam cu mingea, alergam, era cel mai bun tovarăș al meu. Creștea văzând cu ochii.
Într-o zi, când am căzut cu rolele și mi-am julit serios genunchii pentru că nu purtam genunchierele, nu le găsisem în dimineața aceea, Prinț a venit iute, m-a privit și a început să-mi lingă rănile. Eu bâzâiam, spre rușinea mea, dar mă durea așa de răăău, știți și voi cum e când cazi direct pe ciment, te ustură de mori, te seacă la inimă. Până a venit bunica, în mâini cu spirtul și bandajele, cățelul a avut grijă de rănile mele.
Altădată, Prinț a ajutat un pui de mâță să iasă dintr-un canal fără capac. Căzuse înăuntru și mieuna atât de jalnic, că-ți venea să-i plângi de milă. Nimeni nu s-a oprit să vadă ce e și să-l scoată. Cățelul meu, însă, parcă înnebunise. M-am dus cu el acolo, dar pisoiul nu se zărea. Se auzea doar. Bietul de el se băgase sub niște cartoane și, din cauza asta, doar glasul mai răzbătea la noi. L-am lăsat pe Prinț în fața canalului și am dat fuga în curte ca să-l chem pe bunicul. Așa am reușit să scoatem pisoiul, care, dealtfel, a și rămas prieten la cataramă, dacă pot să mă exprim așa, cu Prinț.
Ce clipe memorabile am trăit eu alături de cățelul ăsta! Am scris chiar și o compunere la școală despre el, iar doamna învățătoare m-a lăudat în fața clasei și mi-a pus nota 10, spunând că sunt foarte talentat.
- Dispariția lui Prinț
După câteva luni s-a petrecut nenorocirea. Nu știu cum s-a făcut că cineva a uitat poarta puțin deschisă. Nu mult, ci atât cât să se poată strecura năzdrăvanul meu Prinț și s-o zbughească nevăzut. Vaai, ce-am mai plâns, ce-am mai urlat, dacă m-ați fi văzut v-ar fi fost tare milă de mine, sunt sigur:
– Mamăăăă! A fugit Prinț! Hă, hăăă, hăăă!
Mi se înmuiaseră picioarele, dar cu ultimele puteri am ieșit pe stradă și am început să alerg disperat, să strig după cățel și să-l caut. Prinț, sărmanul, parcă intrase în pământ. Nu era. Lacrimi mari îmi curgeau pe obraji, îmi udau tricoul cu rățoi primit cadou de la bunicul, dar nu-mi mai păsa de nimic. Tanti Lavinia, femeia cu un picior mai lung și unul mai scurt, cu gheată din aceea ortopedică, a ieșit la poartă și m-a văzut în ce hal eram:
– Dănuț! Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
De supărat ce eram n-am putut să-i răspund. Hohoteam întruna. Femeia mă apucă de umeri:
– Dănuț, tu plângi după cățelușul tău, nu-i așa?
– Daaaaa!, am zis eu plin de suspine și lacrimi.
– Lasă, lasă, că vine el înapoi, câinii sunt foarte inteligenți și știu să se întoarcă întotdeauna acasă.
M-am târât trist până acasă, dar un licăr de speranță se năștea în sufletul meu amărât. Poate vine înapoi. Poate mi-l aduce cineva. O să scriu bilețele și am să le lipesc pe fiecare zid de pe stradă, pe fiecare stâlp de iluminat public. În curte m-am trântit pe jos și am început să bat cu pumnii în pământ. Eram disperat.
Seara, tanti Lavinia a venit, șontâc-șontâc, la noi și a discutat în șoaptă ceva cu bunica. N-am putut să fiu atent pentru că eram prea ocupat cu scrierea bilețelelor. Iată cum mi-au ieșit, sunt foarte mulțumit de ele:
„Am pierdut un cățel. Se numește Prinț.
A dispărut de acasă.
Vă rog să mi-l aduceți la numărul 38.”
Dănuț.
A doua zi am lipit hârtiuțe peste tot. Și pe gardul verde de la casa doamnei Cotelia, fosta profesoară de limba germană, cea care are un cățel fără un ochi și poartă o bentiță neagră ca a piraților peste orbita goală. Hm. Chiar așa i se și spune: Piratul. Te rupe dacă intri în curtea lui, dar pe mine mă cunoaște, sunt de-al casei. Și la madam Feri, unguroaica bătrână, cu o rochie șleampătă pe care o poartă și vara și iarna, știți voi, femeia aia cu ochi albaștri-albaștri, care miroase, puuuu! de la o poștă a rachiu de drojdie, dar e atât de bună la inimă și de hazlie când rostește cuvintele românești stâlcite și amestecate cu vorbe ungurești, de-ți vine să râzi întruna.
Când se supără pe copiii care îi fură cireșe, – are un cireș în curte, o minune, face niște fructe cât palma mea, înnebunește toată strada când dau în pârg!- madam Feri nu ne înjură de mame ca alții, nu cheamă polițistul, ci zice doar atât: „Tulai! spurcat la suflet ce sunteți. Veniți și cereți la mine, că vă dau, nu rupeți mânurile lu’ copac!”
Copiii râd de ea și se strâmbă, o batjocoresc. Am furat și eu odată când eram mai mic, dar mi-a părut așa de rău după! Mi-a povestit bunica prin ce greutăți a trecut unguroaica și cât a suferit. A avut cinci copii și toți i-au murit într-o singură zi când i-a ars casa. Bărbatul ei a plecat în lume și a lăsat-o singură. Ea a plâns până și-a pierdut lacrimile, așa zicea bunica, dar nu înțeleg cum poate un om să-și piardă lacrimile? Eu mă chinui mereu să nu bocesc atunci când fac vreo trăsnaie și știu că mă va certa mama, dar de afurisitele de lacrimi nu scap. Știu că numai plângăcioșii și piticii de la grădiniță mai bâzâie, nu un băiat mare ca mine!
În fine, madam Feri s-a apucat de băut și de atunci cică nu s-a mai trezit, e beată tot timpul. Odată m-a oprit pe stradă m-a luat în brațe, aveam vreo patru ani, și m-a strâns de am crezut că o să mă omoare. Plângea, dar fără lacrimi, așa cum zicea bunica! Îmi spunea: „Draghe co-pilaș, frumos, draghe co-pilaș frumos!” M-am smucit și-am fugiiiiit, cât m-au ținut ghetuțele. Și azi îmi aduc aminte de mirosul greu de alcool care răzbătea din toată făptura ei, de parcă ar fi ieșit un abur, prin țesătura putrezită a rochiei. Tataia spunea: „Sufletul lu’ madam Feri s-a transformat în aburi de rachiu, care-i ies prin piele.” N-am prea înțeles, dar când o să mă fac mare, precis o să aflu toate tainele astea cu care se joacă adulții în fața copiilor.
Eee, dar m-am luat cu povestea lu’ madam Feri și am uitat să vă zic pe unde am mai lipit hârtiuțe în care anunțam că s-a pierdut Prinț. Păi, am pus la băcănia din colț, chiar dacă vânzătoarea, acră ca murăturile mamei, s-a rățoit la mine spunându-mi să mă car din fața magazinului ei, dar și la cizmărie, la nea Orășeanu, moșul care repară toți pantofii din cartier. La el în magazinul micuț, ca pentru pitici, miroase mereu a lipici prenadez și te ia amețeala. Nea Orășeanu stă pitit după tejghea, nici nu-l vezi, și freacă tocuri, tălpi, bate cuie: toc, toc, toc. Vorbește cu „mă”, „dă”, „pă”, „să” și cum e cam surd, nu de tot, dar urlă, de se aude în colț, la magazinul de pâine.
El știe toate secretele și…spune toate secretele. Dacă e surd! Are o mașină de cusut veche-veche, tata zicea că e din timpul războiului, a apucat-o și el când era mic și bunicul. Trebuie să aibă peste 100 de ani! Când am pus hârtia cu anunțul, cizmarul m-a privit pe sub ochelarii groși, legați cu sfoară și mi-a spus arătându-și dinții de fier. Am uitat să vă spun că are nea’ Orășeanu niște dinți de te bagă în boală! Toți sunt din fier. Parcă ar fi un monstru de la desenele animate, un sfarmă-piatră sau chiar un excavator.
– Mă, Dănuțe, am auzit că l-ai pierdut pă Prinț, adevărat e?
– Da, nea Orășeanu, am răspuns eu. A fugit pe stradă și… dus a fost!
– Mda! Cu ăștia dă rasă e mai greu. Dacă era maidanez, cățel obișnuit, să întorcea el, nu pleca dă la casa unde mănâncă, da’ așa…poate ți l-a ciordit careva.
Am încruntat din sprâncene. Nu știam ce înseamnă cuvântul ăla, nici mama, nici tata și nici măcar bunicul, care mai înjură la meci, nu a rostit niciodată asemenea vorbă. Așa că l-am întrebat pe cizmar. El, cioc, cioc, boc, boc, în tocul lu’ madam Drăcea, de la numărul 13, aia de are un băiat agronom și o fată doctoriță de bebeluși.
– Bă, Dănuțe! Tu dă acuma ești băiat mare și o să înveți multe cuvinte și mai frumoase și mai urâte. Tu însă tre’ să fii dăștept și să știi când să te abții. Ciordit înseamnă că ți l-a furat cineva, mă! Pricepi? E pă limba dă mahala. Țiganii vorbesc așa și oamenii fără carte, ca mine.
Am plecat și mai trist de la nea Orășeanu, cu hainele mirosind a prenadez și încredințat că n-am să-l mai văd nicicând pe Prinț.
- Un plan secret
Seara, după cină, mama mi-a spus că madam Lavinia, vecina cu un picior mai scurt și altul mai lung, a povestit că a văzut cum o țigancă din acelea care strigă „fiaaareeee, fiaree cumpăăăăr”, l-a ademenit pe Prinț, l-a băgat într-o Dacie-papuc plină cu cioroboaie și duși au fost. Femeia era frumușică, slăbuță, cu ochi verzi ca ceapa în luna aprilie și un păr „merveio”, așa s-a exprimat pe franțuzește madam Lavinia. Cică s-a interesat ea pe la cunoștințele ei, a întrebat printre vecinii de stradă; se pare că acei țigani, vin mereu prin zonă, sunt cunoscuți ca strângători de fier vechi și, dacă avem un pic de noroc, am putea să-i prindem odată și să-i luăm la întrebări.
– Sau să-i dăm pe mâna poliției, sare bunicul revoluționar, strângând din dinți și luând poziție de drepți, gata să răstoarne masa. Chemați și procuratura! Am eu un prieten, vechi camarad…cum îl cheamă dom’le?
– Nu!, îl întrerupe vitează mama, mai bine cu frumosul, cu vorba bună. Poate n-a știut femeia, l-a văzut singur și dezorientat și l-a luat, în speranța că îi va găsi stăpânul. Cu țiganii trebuie să te înțelegi, sunt oameni ca și noi, pot fi de treabă. Recunosc că unii dintre ei au alte îndeletniciri, mai puțin ortodoxe, dar…
– Daaa… alte îndeletniciri, printre care și furtul… intervine aprigă bunica.
– Ei, nu toți sunt așa, insistă mama. Ce, unii români nu fură?
– Aiurea!, se bagă și tata. Tu mereu găsești partea minunată a faptelor. Sau, dacă nu e, o inventezi! Nu există asemenea oameni, dragă, tu pe ce lume trăiești? Vrei ca și Dănuț să fie un visător ca tine, să-l ia toți drept fraier? Bunicul are dreptate. Trebuie reclamați la poliție.
– Madam Lavinia a notat numărul mașinii: B 01 MZU. Îi găsim așa, mai zice bunica.
I-am lăsat afară să discute și să-și facă strategii. Bunicul căuta de zor diferite numere de telefon, poliție, pompieri, procuratură, protecția consumatorului și făcea un tărăboi imens. Pe mine mă durea capul de la prenadezul lui nea Orășeanu și de la supărare. Mi-am băgat obrajii în pernă și în noaptea aia am adormit plângând. „Dragul meu Prinț, pe unde-ți sticlesc ție ochișorii acum? Oare latri și tu după mine? Îmi simți lipsa?”
Spre ziuă am avut un vis ciudat. Se făcea că Prinț îmi bătea cu lăbuța în geamul de la stradă:
– Ham! Dănuț! – zicea el, iar eu îl înțelegeam perfect, – vezi că mă găsești lângă parcul Cireșarii, în sectorul 1…
Aici, visul s-a destrămat brusc. M-am trezit ud leoarcă de transpirație și cu inima bătându-mi ca nebuna.
Au trecut câteva zile chinuitoare. Să fug să-l caut? Să țin secret planul meu? Cum să procedez, Doamne? În cele din urmă m-am hotărât: pândesc până când apare mașina respectivă, apoi plec singur, călare pe bicicletă, în urmărire, fără să spun nimănui. E câinele meu și trebuie să-l aduc acasă.
Am ieșit în dimineața următoare, mințind-o pe buni că mă duc la un coleg, Ionuț, ca să-mi dea un joc pentru computer. Mi-am luat și telefonul mobil, pentru orice eventualitate. Am așteptat vreo trei ore și nimic. Mi se făcuse foame și am scos pachețelul cu salam și salată. Pe la jumătatea lui, ce să vezi?! În colțul străzii Petru Maior, la intersecția cu Teodosie Rudeanu, oprește Dacia-papuc cu fiare vechi. Iuhuuu! M-am bucurat și am zbughit-o într-acolo. N-a fost mare lucru s-o urmăresc pentru că măgăoaia se mișca greu, abia trăgea, căruță să fi fost și tot avea mai mare viteză. Dar stați să vă povestesc și vouă: țiganii, trei la număr, o femeie și doi bărbați tineri, erau haioși rău de tot, încurcau circulația cu cioroboaiele lor, erau puse claie peste grămadă următoarele obiecte: o cadă de baie, un telefon negru, din ebonită, un covor zdrențuit, două vase de WC, fiare contorsionate, un cărucior de bebeluș, rame de tablouri, o mașină de cusut Ileana, trei scaune șchioape și pe deasupra, se balansa, când în sus, când în jos, o carcasă din tablă care aparținea unei mașini vechi rusești, Lada 1200, așa cum avea domnu’ inginer Pătrașcu de pe strada noastră. Țiganca, cea cu ochii verzi ca ceapa în aprilie și păr merveio, cum zicea madam Lavinia, se chinuia, săraca, să țină cu mâinile fierătania, blestemând pe limba ei, nepriceperea șoferului care tot punea frâne: „Moo, MP3, nu mai opri mașâna că ne cade șandramaua.”
La început n-am prea înțeles ce spuneau între ei, dar, urmărindu-i pe vreo trei străzi, am început să le pricep graiul ciudat. Țiganii aveau niște nume trăsnet, să te prăpădești de râs: pe femeie o chema Nochia, ca pe telefonul lui tata, pe șofer MP3, iar pe celălalt Clicnet. Eu mai auzisem că își botează copiii în fel și chip, cu nume de flori, de țări sau de mașini, dar nu știam că s-au modernizat așa de rapid și deja au trecut la tehnica de ultimă oră și la computere. Auzi! Să te cheme MP3! Oare așa sunt trecuți și pe cărțile de identitate? Când o să-i povestesc lui Mircea, prietenul meu de la numărul 14 nici n-o să mă creadă.
Ținându-mă de coada lor, mi-au devenit simpatici. La intersecția de la Maresal Averescu și Turda cei trei electro-țigani au încurcat definitiv circulația timp de vreo jumătate de oră. Biata Nochia a scăpat carcasa de Ladă care s-a prăvălit pe linia de tramvai. MP3 a ieșit din mașină și a început să împingă alături de Clicnet, în vreme ce Nochia țipa disperată, țopăind în jurul lor. Șoferii nemulțumiți claxonau, tramvaistul ar fi vrut să treacă, dar nu putea, totul era blocat. Vai de mine, dar chiar atunci, mă sună mama:
– Dănuț! Unde ești? E trecut de trei și n-ai venit la masă, bunica te așteaptă, e îngrijorată. La fel și eu. Te-am sunat de mi-a venit rău și n-ai răspuns. Unde umbli?
-Nu te alarma, sunt la Ionuț, mama lui m-a invitat la masă, mint eu cu nerușinare. Am mâncat și supă și pui cu salată verde…Ne vedem seara, ajung până atunci. Sărut mâna.
Îmi pare foarte rău c-am mințit-o pe mama. Ea e cea mai bună dintre toți cei pe care îi iubesc. Știu că semăn cu ea, fizic mai ales, toate rudele noastre sau cunoștințele zic mereu: „Parcă sunt frați gemeni, ce asemănare teribilă!” și din cauza asta mi-e și mai dragă. Iartă-mă mamă! Sunt convins că dacă ai ști ce plan am, ai fi de acord cu mine și m-ai înțelege perfect. Te iubesc!
Gonesc ușor gândurile mele cu mama, trimițându-i o sărutare prin aer și întorcându-mă la țiganii mei care erau tot în intersecție. Câțiva cetățeni, printre care m-am strecurat și eu, moț, încercăm să-i ajutăm, unii împingând rabla, alții trăgând de fiare.
În sfârșit, circulația se reia iar eu mă împrietenesc cu cei trei. Par de treabă. Le povestesc ce caut, sincer, privindu-i în ochi și arătându-le că nu mi-e frică de ei.
– Știu că voi mi l-ați luat pe Prinț și aș vrea să mi-l dați înapoi, mi-e dor de el. E cățelul meu!
Nochia a zâmbit cu niște dinți mai albi ca în reclamele TV și mi-a întins o portocală. Am lăsat-o cu mâna întinsă, așteptând un răspuns din partea ei. MP3 și Clicnet își făceau de lucru pe la roată, ciocănind de zor. În cele din urmă, țiganca mi-a vorbit:
– Mă, copile, eu am găsit un cățăl mai dămult, da’ era pă stradă, sângur. L-am chemat și nu m-a lătrat. L-am mângâiat. Era așa dă blând și dă frumos că mi s-a lipit dă inimă, să mor dacă te mint! L-am vârât în mașină. Io nu-s cerșetoare, chiar dacă mă vezi cu mâinile astea murdare și strâng fier dă pă străzi. Nu fur. Io-s prințesă, mă! Am palat. Am ș-un băiat, ca tine, câți ani ai? Nouă? Zece?
Dau din cap, în semnă că da. Am zece ani.
– Așa, uite, știi ceva? Pentru că ne-ai ajutat, io te invit la palatu’ meu, îl cunoști și pă fiu’ meu. Dacă te recunoaște cățălu’ ți-l dau înapoi, dacă nu, înseamnă că m-ai mințit și io nu suport minciuna, m-ai înțeles?
– Bine!, am zis eu, dar cu inima strânsă și plină de îndoială. „Dar dacă madam Lavinia o fi văzut greșit? Aoleu! La asta nu m-am gândit.”
- Palatul cu prinți și prințese
N-am mers chiar așa mult și am ajuns. Într-adevăr, Nochia nu mințise, cu toții locuiau într-un palat adevărat, cu turnulețe, gemulețe și statui care întruchipau îngerași și Venuși din Milo cu ceas în loc de buric. În curtea mare cât parcul Cireșarii aproape, străluceau în soare patru Jeepuri ultimul răcnet și o decapotabilă roșie în care se jucau niște copii. Inima îmi bătea nebunește, bum- bum- bum în piept. Oare aveam să mă întâlnesc cu Prinț al meu?
– Așteaptă-mă aici, îmi zice Nochia. Mă duc să mă șchimb în rochia dă prințesă, și după aia îl aduc aici și pă fiul meu, Soniericson. Vorbim atunci, da?
Mă plimb prin curte cu teamă. Nici urmă de Prinț sau de alt cățel. Aud însă o femeie care strigă furioasă din când în când: „Iahuu, pleacă de lângă mașină că te lovești la mânuță! Altavistaaa, nu băga pământ în guriță, e caca!” Îmi vine să râd, parcă sunt într-o poveste. Lângă un tufiș de trandafiri întâlnesc o bătrână care seamănă leit cu o cotoroanță din poveste, numai că n-are mătură. Stă chircită jos, direct pe iarbă, cu picioarele ieșite de sub fustele crețe. Întinde pe un covoraș cărți de joc murdare ca și tălpile ei. Bombăne de zor. Îi dau „sărumâna”, că așa am învățat de la mama, să fiu respectuos cu oricine.
– Hai, să trăiești, băiete! Da’ câț’ ani ai? Veniși la ghicit sau să te însori?
Îi explic de ce mă aflu acolo, spunându-i că sunt prea mic pentru căsătorie. Râde baba, cu mulți dinți din aur, Doamne, parcă-i sora lu’ nea Orășeanu.
– Haoloeu! Dacă țî l-a luat Nochia șî ie al tău, o să țî-l dea îndărăt. E fată censtită șî credincioasă, toată zâua ie la beserică.
Mă așez lângă ea, pe jos, și o privesc cum mânuie expertă cărțile. Aflu multe de la baba, pe care, dacă nu știați și chiar sunteți curioși, o cheamă Balalaica. Prințesa cu păr „merveio”, strângătoare de fier vechi, e căsătorită de la 13 ani cu unul, poreclit CDRom, care e prin Spania acum. Cei doi au cinci copii: pe Soniericson, care e de-o seamă cu mine, pe Filips, Gugâl, Iahuu si o fetiță, Altavista. Cu toții sunt înnebuniți după calculatoare și jocuri. Pricep. Mi se pare așa de „cool”.
Pe ceilalți locuitori ai palatului îi cheamă Televizor, Magnetofon, Telefon, Acordeon, iar p-ăia mai bătrâni, Patefon, Pantalon, Izaura sau Vitrina. Ha! Ha! Ce amuzant!
Sunt foarte veseli noii mei prieteni, țiganii, cântă mereu, vorbesc o limbă ciudată, când răstită, când șoptită, dansează și parcă vor să fie bine tot timpul. Nici unul nu e trist și asta îmi face bine și mie, parcă îmi vine curajul.
Dar când mă învârteam prin curtea largă, apare de după o perdea de iederă un băiețel slăbuț, cam de vârsta mea. Are niște ochi pătrunzători, veeeerzi ca ceapa în aprilie, pe care i-am mai văzut eu pe undeva… dar unde? Aaa, m-am prins! Sunt ca ai Nochiei. Deci, ăsta micul e cu siguranță fiul ei, despre care mi-a povestit. Îi întind mâna, cu prietenie, dar gândul îmi e tot la Prinț al meu care nu se zărește pe nicăieri.
– Bună! Eu sunt Dănuț. Îl caut pe Prinț, Golden Retriever-ul meu pierdut pe stradă…
Băiatul mă privește neîncrezător. Parcă îi e teamă. Totuși mă întâmpină civilizat.
– Bine ai venit! Eu sunt Soniericson, băiatul Nochiei. Cățelul tău e la mine, mama mi l-a adus, l-a găsit și l-a luat cu ea.
-Unde e? Arată-mi-l! E ok?
– Hai!, zise copilul, fără să-mi răspundă, trăgându-mă după el în palat.
N-am prea reușit să observ nimic la început, atâta eram de emoționat și nerăbdător. Știu că m-am plimbat pe niște holuri maaari, luungi, din marmură alb-roz, foarte lucioasă, așa cum văzusem mai demult la Ateneul Român când am fost cu mama la un concert de pian. Țigănușul turuia întruna: „Să știi că eu nu prea am prieteni români. Adică n-am de loc. La școală se feresc de mine, zic că sunt țigan și că fur, fac rele. Nu e adevărat! Noi muncim cinstit, uite tata e în Spania, zidar, ne trimite bani mereu. Casa el a făcut-o. Unchiu’ meu, Acordeon, are un taraf cu care cântă prin cârciumi, câștigă bani, o grămadă, mama, strânge fier vechi și îl vinde. Eu sunt mort după calculatoare, am șase și o să-mi mai cumpăr.” Apoi se opri.
– Aici e, zise, deschizând o ușă imensă, toată vospită cu auriu. De dincolo de ea se auzeau lătrături agitate, ham, ham, ham!
Lacrimile alea nesuferite, care mereu mă fac de râs atunci când vreau să arăt tuturor că sunt băiat mare, iar nu-mi dau pace. Nu vă pot spune câtă bucurie m-a cuprins când l-am văzut! A venit glonț spre mine, gata-gata să mă dărâme. L-am îmbrățișat și l-am sărutat direct pe bot, uitând de toate sfaturile mamei.
-Ce bine că te-am regăsit, dragul meu prieten! E cea mai fericită zi din viața mea, i-am spus eu printre lacrimi.
Prinț răspundea și el așa cum se pricepe un câine mai bine: hau, haau, ham, ham, ham! Și mă lingea pe obraji, pe mâini, sărea, se învârtea ca un titirez și iar lătra vesel nevoie mare.
L-am privit atunci și pe amicul meu Soniericson. Era trist, dar se străduia să facă față situației:
-Gata! M-am convins că te cunoaște. E câinele tău. Îți spun sincer că începusem să mă îngrijorez pentru că în ultima vreme nu mai mânca. Era semn clar că îi lipsea ceva, că îi e dor de casa și de stăpânul lui. Am vrut chiar să dau un anunț la ziar și să spun că l-am găsit, dar îmi era greu să mă despart de el, îl îndrăgisem. Îi pusesm numele Save, adică „salvează” în limba engleză, găsești cuvântul și în meniul „File” de la calculator atunci când vrei să salvezi un text sau o poză. M-a ajutat mult când am fost răcit rău, era să mor. Mama mi-a pus câinele în pat, lângă piept. Am stat cu el inimă pe inimă. I-o simțeam cu bate, repede-repede și mă linișteam. Inima mea o asculta pe a lui. În trei zile mi-am revenit. Cu sufletul lui de cățel cumsecade m-a însănătoșit, sunt sigur. Dacă nu era el poate aș fi murit… Țin nespus la Prinț al tău.
– Nu fi supărat, i-am zis eu. Vreau să rămânem prieteni. O să vin la tine în vizită, poate vii și tu la mine să îl vezi pe Prinț zis și Save, ce spui?
I-am văzut ochii atunci. Dacă ar fi avut buze în locul lor ar fi râs în hohote de bucurie. M-a îmbrățișat și m-a pupat, jurându-mi prietenie veșnică. În momentele alea de veselie, însă, melodia telefonului meu celular mă făcu să revin cu picioarele pe pământ. Era mama, supărată foc pe mine. Cred că plângea.
-Pe unde umbli haimana mincinoasă?, începu ea bombardamentul cu întrebări fără să aștepte și răspunsuri. Am venit cu toții acasă, am sunat și la Ionuț, mi-a spus că nu ai fost azi pe la el. De ce m-ai mințit, ce se întâmplă cu tine, Dănuț? Unde ești?
– Mamă, mamă, mămicuță scumpă și iubită, liniștește-te! Am să-ți explic tot. Te rog să mă ierți că te-am mințit, am vrut să fie un secret. L-am găsit pe Prinț.
Am convins-o în cele din urmă, dar simțeam că era foarte îngrijorată.
-Te conduc eu acasă, a sărit Soniericson. Îi spun lui Pantalon, șoferul nostru, să aducă mașina în fața scărilor. Vin cu tine. Dacă ai probleme cu ai tăi o să le explic și eu ce s-a întâmplat.
- Totul e bine când se termină cu bine
În cinci minute eram deja la ușa principală, bicicleta mea pusă în portbagajul unui Mercedes imens, S Klasse, alb ca un cireș înflorit, iar noi, adică eu, Prinț, Soniericson și Nochia, căci ne însoțea și ea îmbrăcată cu rochia de prințesă, ne-am așezat frumos pe bancheta din spate. Din curiozitate l-am întrebat pe țigănuș de ce toți din neamul lor poartă nume atât de ciudate pentru noi, oamenii obișnuiți. Soniericson a zâmbit și mi-a spus:
– Nouă ne plac cuvintele speciale, care sună a cântec atunci când le rostim. Și ne atașăm de lucrurile din jur care ne amintesc de ceva frumos din viața noastră. De pildă, pe mine mă cheamă Soniericson pentru că mama când a rămas însărcinată cu mine avea un telefon micuț și drăguț marca asta. Pe tata îl cheamă Bernando. CDRom e porecla pentru că o vreme a vândut CD-uri în piața Matache. Pe soru-mea, Altavista a botezat-o mama pentru că îi place ei cum sună motoru’ ăsta de căutare. Și tot așa…
Am zâmbit, iar Nochia mi-a făcut cu ochiul. Unul verde-verde, dar deja știți și voi, ca ceapa în aprilie…
Se lăsase seara și în cartier miroasea a liliac, dar mie nu-mi ardea de arome. Îmi bătea inima de frică. Ah! Ce mă fac? Cum o să dau ochii cu părinții mei? Or să mă ierte? Gânduri, gânduri…
Când am intrat pe strada noastră m-am resemnat. O să suport orice, chiar dacă o să mănânc o papară pe cinste. Ce dacă? Sunt băiat mare. O să strâng din dinți. Și ei au dreptate, trebuia să le spun unde plec. Bine că l-am găsit pe Prinț, adică pe Save.
Mercedesul a oprit chiar în fața porții noastre. Pantalon ne-a deschis portierele. Mama a fost prima care a ieșit din casă. Plânsese. Avea ochii, atât de blânzi și de dragi mie, roșii-roșii. Mi-a fost tare milă de ea și rușine de ce am făcut.
– Mămico, iartă-mă!, am reușit să șoptesc, cu privirea în pământ, dar până să zică ea ceva, Prinț i-a și sărit în brațele, gudurându-se. Au venit apoi toți, și tata, și bunicul și bunica. Am intrat în curte, iar țiganca cu ochii verzi, după ce i-a prezentat pe fiecare în parte: (Haoleu, săru’mâna, io sunt prințesa Nochia, el e băiatu’ meu Soniericson, iar ăsta mustăciosu’ e Pantalon, șoferu’) le-a povestit alor mei toată întâmplarea.
Să vă mai spun ce față a făcut bunicul care nici până în clipa aceea nu-și găsea numerele de telefon notate cine știe pe unde? Mama zâmbea, mă iertase, știam, tata dădea din cap mustrător, iar bunica nu-și revenea din uimire. În viața ei nu auzise asemenea nume caraghioase, să vezi subiect de discuție cu madam Lavinia la o cafeluță, trei luni de azi încolo…
– Totuși, era bine să ne spui și nouă ce ai de gând, bombănea tata, dacă pățeai ceva? Ai mers cu bicicleta pe stradă, printre mașini, e foarte periculos. Niciodată să nu mai face așa ceva! Vei fi pedepsit. Două săptămâni nu mai ai voie să ieși din curte, asta ca să-ți fie învățătură de minte. Și să zici merci că nu-ți rup urechile!, mai spuse el.
Uf! Eram ușurat. M-am despărțit de noii mei prieteni cu promisiunea că ne vom revedea bineînțeles, după ce-mi voi ispăși pedeapsa.
– Îmi pare bine că te-am cunoscut, îmi zise Soniericson. Să știi că nu toți țiganii sunt răi. Să vii pe la mine ca să ne jucăm la calculatoare. Îți dau și ție unul dacă n-ai, ți-l alegi pe care vrei. Și să-l aduci și pe Save, da?
– Da, da! Așa am să fac, i-am spus eu uitându-mă lung după mașina lor albăăă-albăăă ca un cireș înflorit, cum se pierde, nălucă silențioasă, în noapte. Am privit, apoi, strada mea dragă. Casele își închideau pleoapele, se pregăteau de culcare și m-am mai liniștit. Abia atunci am recunoscut și parfumul puternic de liliac care plutea în întreg cartierul, ca o vrajă. Și deodată m-am simțit fericit, foarte fericit, așa cum sper să fiți și voi, când veți ajunge la finalul acestei cărți.
Dana Fodor Mateescu -„Inimioară de cățel”, carte pentru copii. www.artizanescu.ro
