Misterul…
De-a lungul anilor, unii literați de mare prestigiu au acreditat ideea că poetul Mihai Eminescu, ajuns la sfârșitul vieții în pragul nebuniei, ar fi murit din cauza sifilisului. Criticul George Călinescu era convins de acest lucru. Dar nu toată lumea împărtășea aceste păreri, mai ales apropiații poetului, scriitorii Al. Vlahuță și I. Slavici care au fost alături de el în acele clipe dramatice.
Eminescu „era o grădină de frumusețe”
La sfârșitul anilor 80, medicul neurolog și neuropatolog, dr. Ovidiu Vuia, un iubitor al operei marelui poet, a scris o carte intitulată „Misterul morții lui Eminescu”, în care demonstrează pe baza argumentelor, a mărturiilor și a unor dovezi științifice că poetul nostru național a murit din cu totul alte cauze. Unii s-ar putea întreba de ce e nevoie să știm după atâta amar de timp de ce a murit Eminescu. Le-aș răspunde cam așa: Eminescu este o parte din sufletul acestui popor și niciun român n-ar trebui să fie indiferent față de afirmațiile unora, care susțin că poetul a murit pentru că era nebun, alcoolic și sifilitic. Cunoașterea cauzei reale a morții lui impune și o reinterpretare a creației sale, mai ales a celei din ultima perioadă e vieții, pusă de mulți dușmani și critici de-ai lui sub semnul nebuniei determinată de un sifilis, de care el nu a suferit. E drept, Eminescu se apără singur, de dincolo de moarte, prin tot cea lăsat în urma lui: poezie, filosofie, texte de o importanță covârșitoare. I. Slavici spunea despre el: „Eminescu era de-o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său care era un munte de om, și ca fire o grădină de frumusețe și ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneți dacă ar fi avut grijă pentru sine și ar fi fost, încă de copil, îndrumat a-și stăpâni pornirile spre excese… Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă…”
Își scotea bocancii și îi oferea săracilor
Despre Eminescu, poetul, s-au scris mii de pagini. Era frumos, inimos, milos, uneori bizar și enigmatic. Într-o zi era exuberant, sărea într-un picior ca un copil, cânta și râdea. A doua zi era trist și-avea ochii în lacrimi. Al. Vlahuță povestește o întâmplare stranie legată de Luceafărul poeziei românești, pe vremea când locuia la Hotel Metropol. Într-o seară ploioasă îl rugase pe Eminescu să rămână cu el pentru că îi era urât să stea singur pe o vreme ca aceea. Poetul îl refuzase, fără niciun motiv anume, pur și simplu nu voia să rămână! Astfel că Vlahuță a rămas singur. S-a băgat în pat și a încearcat să adoarmă. Când să ațipească, s-a trezit cu Eminescu la ușă, care se întorsese doar pentru că își uitase o floare pe masa din încăpere. Era ud fleașcă și tremura din toate încheieturile. Vlahuță a insistat din nou să rămână, dar poetul l-a refuzat din nou…Despre o altă întâmplare ne povestește I. Slavici. Se plimbau împreună pe o străduță. Deodată, în fața lor a apărut un cerșetor cu hainele rupte, desculț și tare slab. Eminescu era cât pe-aci să-i ofere ghetele sale. Dacă Slavici nu-l oprea atunci, el ar fi rămas desculț. Se pare că nu ar fi fost primul gest de acest fel, Eminescu fiind văzut de multe ori mergând desculț iarna, pentru că le dădea săracilor bocancii lui.
„Era de o tristețe și o melancolie sfâșâietoare”
Un alt obicei al marelui poet, pe care mulți îl priveau mustăcind, era acela de a se încălța cu galoși în toiul verii. Tot Slavici, dar și T. Maiorescu l-au vizitat pe Eminescu la Sanatoriul Șuțu, din strada Plantelor, București. Ei au relatat că poetul era foarte agitat și recita încontinuu poezii și fragmente din Iliada. La începutul lui 1884, Eminescu era restabilit, rămânând doar puțin deprimat, așa cum firmă prof. Bușilă, membru în Comitetul pentru strângerea fondurilor necesare îngrijirii poetului. În vara lui 1884, Al. Vlahuță se întâlnește cu Eminescu la Iași și avea să scrie despre asta:
„Era de o tristețe și o melancolie sfâșâietoare, blând ca și înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri și lipsit de voință. Avea deplină aducere aminte a lucrurilor și a tuturor întâmplărilor din urmă.”
În 1889, cu câteva luni înainte de moarte, Eminescu i se destăinuie lui Vlahuță, care îl vizitase la Sanatoriul Șuțu, despre un plan al lui de reorganizare socială, care îl preocupă intens, îi provoacă insomnie și dureri mari de cap. Vlahuță aduse vorba de poezie, iar Eminescu a scos cu bucurie din buzunarul paltonului o hârtiuță de pe care a început să citească un lung șir de strofe absolut fermecătoare. În timp ce citea privirea i se înviora. Când s-a uitat pe acea hârtie,Vlahuță nu a găsit scrise decât două cuvinte: „gloriosul voievod”. Tot ce „citise” Eminescu fusese improvizat ad-hoc.
