Mi-e foame!
De la o anumită vârstă, (nu mai știu exact, dar cam după 35 de ani) am început să mă îngraș. Nu mult, nu diform, ci ordonat și armonios, spre norocul meu. Am oase mici, de fetiță de 12 ani, sunt mică de înălțime, dar viguroasă, cu mușchi bine formați, înveliți acum, la cei 55 de ani pe care-i car în spinare, de o nesuferită slăninuță.
Știu și de ce: e menopauza, plus berica mea care, acum mi se așază ca o ticăloasă perversă pe brațe, pe burtă și chiar pe obraji. Singura băutură pe care o suport! 🙂 Dar numai dacă e rece ca gheața! Dacă e recișoară sau caldă, pa! Nu mă ating de ea!
Dacă v-aș spune câte kilograme trag după mine, ați zice că mint. Dar e adevărul. Sunt puse bine pe mine, v-am zis. Totuși, sunt prea multe. Și le simt.
Să nu credeți că nu fac sport! Faaaaac! Dar nu organizat și nu zilnic, pentru că am probleme la coloană și mă doare. Și pentru că nu am timp.
În fine, de vreo lună, m-am apucat și eu de celebrul post intermitent (intermittent fasting). Fraților! Mi se face o foame pe la unșpe noaptea, de turbez! Aș mânca pufuleți, spaghete cu cașcaval și smântână, dovlecei pane cu mujdei sau mămăligă cu ou și cașcaval. Aș băga în mine patru mici și aș hali un șalău cu cap cu tot (ador căpățâna de pește!). Mă uit la Răzvan și, în locul lui, văd o tavă cu pateuri calde, merdenele proaspete și fistic prăjit. Toate astea vorbesc cu mine. Mă apucă disperarea!
De la Dana
