M-am speriat degeaba!
Anii au venit peste mine sau eu m-am cățărat pe ei, habar n-am. Nici nu mai contează! Cert e că am adunat, și eu, în spinare, anotimpuri despre care credeam că mă vor distruge.
În august am împlinit 55 de ani. 55! 🙂 CINCIZECI ȘI CINCI! Peste încă cinci, fac 60. Aaaw! Ce miștoooo! 😉 Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Iiiiiiiiiiiiiiiiiii! 🙂
M-am speriat degeaba, ca bleaga. Cel puțin, cu mine, nu s-au petrecut transformări așa de mari. N-am avut boli devastatoare, nu iau absolut nicio pastilă, (afară de Vimovo, pentru coloană, și p-aia din an în Paști, că uit).
N-am depresii, nu aud voci, nu plâng la filme, și nici nu-mi rup țoalele de pe mine pentru că îmbătrânesc. Mi se fâlfâie!
Citesc, învăț, muncesc, mai scriu, mai visez, mai donez sânge, mai cânt, am regrete, ca omul, frici și gânduri albastre, dar înot, alerg și mă dau cu bicla, până simt că-mi cresc două rânduri de aripi și încă 55 de ochi pe spinare.
Dezamăgiri? Duium! Greșeli? Așișderi. Sunt regina greșelilor. Fapte bune? Habar n-am! Uit rapid. Din ce în ce mai rapid. Dar e mai bine pentru mine.
Totuși, îmi amintesc cu bucurie și tristețe de cei 20 de ani în care am scris în presa română, de toată munca mea jurnalistică (chiar dacă uneori păream cam naivă la cap!), sunt mândră de cărțile mele, de copilul meu nebun, luminos și minunat, de magazinul și de prietenii mei. Cei adevărați!
Menopauza? Ei, iată că m-a ajuns și pe mine. E ceva firesc. Vă mărturisesc, sincer, că abia o așteptam. Pentru mine e o binecuvântare, o bucurie copilărească, după 39 de ani de dismenoree dementă, care mă făcea să mă urc pe pereți, de durere, și să sfârșesc, inevitabil, la camera de gardă, cu urlete ca la naștere, și o vomă excepțională, (arteziană), demnă de filmele horror.
Singurele clipe de liniște au fost în perioada de sarcină. Opt luni de magie. Opt luni fără suferință. Apoi a revenit, ticăloasa de dismenoree, cu mai mare avânt.
