Povești din război…
Profesorul Vintilă Mărculescu din Bușteni a avut doi copii, Viorica și Mișu. Viorica a fost mama soțului meu, Răzvan Gabriel Mateescu. În cele ce urmează, puteți citi povești din perioada interbelică, și din vremea grea a războiului, istorii neștiute ale căror protagoniști au fost cei menționați de mine mai sus. Autoarea lor este doamna Victoria Dimitriu care a intervievat-o pe doamna Rodica Filip von Becker, verișoara primară a Vioricăi Mărculescu (mama lui Răzvan).
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Profesorul Vintilă Mărculescu, directorul școlii din Bușteni în perioada interbelică. (n.1885- d. 1939)
Avea o voce minunată, pe care a alăturat-o corului bisericii, dându-i strălucire
„Beckerii aveau mulți prieteni la Bușteni, din intelectualitatea de vază a orașului, cum era medicul G. Cataru, cum era directorul liceului din Bușteni, profesorul Vintilă Mărculescu, despre care simt nevoia să spun, spre știința cititorilor, că a fost un dascăl excepțional, care a pus condeiul în mâinile multor generații de copii ai Buștenilor. Și astăzi, cei mai în vârstă locuitori ai orașului își amintesc de contribuția lui însuflețită la viața culturală a Văii Prahovei. Era înzestrat cu spirit organizatoric, cu har muzical, fiind un talentat violonist. El a organizat corul bisericii din Bușteni, el dirija, și s-a ocupat de cor până la moartea sa, cu mult înainte de vreme, în 1939. A fost un bun prieten cu Otata (sculptorul Emil von Becker, n.m.). De alftel, eram și rude prin alianță. Soția profesorului Mărculescu, Maria, (tanti Mica), născută Șerbănescu, era sora tatălui meu, Stelian Șerbănescu. Avea o voce minunată, pe care a alăturat-o corului bisericii, dându-i strălucire. Cânta și la pian. Otto Schiel, patronul fabricii de hârtie din Bușteni, primar al orașului între războaie, i-a oferit o primă consistentă, din care ea a cumpărat un pian pe care l-a adus acasă. Copiii ei, verii mei, Viorica și Mișu, aveau o bună educație muzicală, cântau, fiecare, la două instrumente, pian și vioară. (…).
Profesoara Maria Mărculescu (Mica). 1920. Bușteni.
În vacanțe mergeam pe Valea Cerbului, la Gura Dihamului. Luau parte toți membrii familiei și prietenii de la Bușteni, de la București, ne adunam vreo 30 de persoane. Se pregăteau bunătăți, se umpleau coșuri cu mâncare și băutură, se lau pături și, dimineața, în jurul orei 10, se pornea cu mic cu mare, cu jupânese, ordonanțe și bucătărese, spre locul unde,în fiecare an se petrecea în acea zi. Odată ajunși, se aranjau păturile la umbra brazilor, iar băuturile era puse lângă mal, în apa rece ca gheața. Se petrecea cu mare veselie, cu lăutari, vin bun, grătar, ca oamenii fără griji. Copiii se jucau cu mingea, alergau și încercau să treacă, cei mai curajoși, pe celălalt mal al râului. Zis și făcut. Verii mei, Viorica, în vârstă de 10 ani și Mișu, de 8, au hotărât să trec cu ei peste apă, pe o scândură îngustă, ei ținându-mă de poalele rochiței, unul în față, celălalt în spate. Dar la mijlocul drumului am călcat în gol, m-am dezechilibrat și am picat în apă. Panică mare! Toată familia s-a pornit să țipe, să alerge pe mal, a căzut fetița, a căzut Rodica! Apa era foarte rece, curgea cu mare viteză. Toți țipau, se îndemnau, numai Otata, fără să stea pe gânduri, s-a repezit și m-a scos din apă. Nenea Tudorel, adică Theodor Șerbănescu, fratele cel mare al lui tata, a făcut o cronică ritmată a întâmplării.
