Colindul regăsit

„Asta-i seara lui Ajun,
Oileroi, doi leroi, Doamnele!
Lui Ajun celui Batrân
Oileroi, doileroi, Doamnele!
Când Hristos mi s-a născut!
Oileroi, doi leroi, Doamnele!
Mititel și-nfășețel,
Oileroi, doi leroi, Doamnele!
Înfășat în flori de măr!”
Prima dată am auzit colindul ăsta la bunica Ioana. Eram mică și mi-l cânta de Crăciun, cu vocea ei țârâită, subțire ca o ață de mătase albastră, întinsă din Cadrilater până la soba călduță, din pământ, făcută de palmele ei.
Când îl ascultam, îmi țâșneau lacrimile instantaneu, îl urmăream fascinată, dârdâind de o emoție străină și fierbinte. Glasul bunicii mă încăpea în el, de tot, și când zicea: „Oileroi, doi leroi, Doamnele” simțeam că mă desfac de lume și zbor pe deasupra Dunării, apa vie care înghițea fete fără noroc în dragoste, apa care-mi tăia mica viața în două părți inegale și albe. Duceam colindul la gură și mușcam din el, ca dintr-un măr înghețat. Durea un pic, până în piept și îndărăt, dar era bun.
„Hai, acum spune și tu!”, mă îndemna, dar niciodată nu voiam să-l învăț, niciodată nu l-am cântat, pentru că-mi era teamă de fiecare cuvânt din el.
Mi-l zicea și mama. Teama s-a schimbat în altceva mai ascuțit, mai dulce și mai îndepărtat.
Într-o zi, s-a înregistrat pe o casetă audio. Nu mi-a spus, dar, după ce a murit, am găsit caseta, pe care scrisese, cu scrisul ei cuminte, de mamă care a lucrat 40 de ani la Biroul de corespondență din Gara de Nord, aplecat spre dreapta: