Pasarela Grivița, locul pe unde a trecut iubirea… Nu știu de unde-mi vine atracția asta aproape obsesivă pentru poduri și pasarele, și nici nu-mi bat capul s-o descifrez. Cert e că îmi place la nebunie să le cercetez, să le măsor cu pasul și să le ascult poveștile. Ce? Nu credeți că pot vorbi? Vă contrazic!
De pildă, Pasarela de la Grivița, peste calea ferată, – despre care se spune că e cea mai lungă din țară, 200 de metri – e preferata mea. Mi-e dragă. E ca o prietenă care mă primește mereu în brațele ei, nu mă judecă și nu-mi întoarce spatele când e supărată. (sic!)
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Milioane de oameni au trecut pe ea, milioane de pași, milioane de gânduri rele sau bune s-au vânturat pe deasupra liniilor de cale ferată. Copii, țărani veniți cu marfă de vânzare pe la cucoane, orășeni sau soldați din cel de-al Doilea Război Mondial, au mers, de la stânga la dreapta și invers, pe podul ăsta curajos care leagă două cartiere între ele.
Pe pasarela asta s-au cunoscut ai mei. Tata lucra ca electrician la CFR Chitila, iar mama era elevă la o școală cu profil CFR care se afla în zonă. Întâlnirea lor a fost ca-n filme. Tata venea din Giulești, mama dinspre Grivița. Sau invers, nici nu mai contează. Era primavăra lui 1966, an de mărețe „glorii” socialiste, sacrificii și propagandă, dar ai mei erau tineri și luminoși, puțin le păsa de toate astea.
Când a văzut-o pe mama, tatei i-a căzut țigara din gură și, timp de cinci minute, n-a fost în stare să scoată o vorbă.
Era frumoasă, neobișnuită, avea 19 ani și se purta cu bentiță roșie peste părul negru ca abanosul. Nefardată, neparfumată, cu haine curate și cuminți. Și ea îl observase, de departe, dar s-a făcut că plouă. Ajunsă în dreptul lui, nu se știe cum, mama s-a împiedicat și căzut. Pe vremea aia, podeaua pasarelei era din lemn.
