„Povești cu zâne”. A fost prima carte pe care am citit-o. Aveam opt ani și eram în clasa a doua.
„Du-te la bibliotecă și înscrie-te! Ești fată mare de-acum!”, mi-a spus tata.
Și m-am dus. Am ales-o cu mâna mea. Sau ea m-a ales pe mine? Nu știu. Atunci eram convinsă că ea m-a găsit, că e vie, că mă cunoaște și că vorbește cu mine.
M-am apucat s-o citesc și, Doamne Dumnezeule, cum m-au prins poveștile ei! Le-am trăit efectiv, așa cum numai copiii pot trăi, crede și respira în lumi care nu există decât pentru ei… Nu-mi mai trebuia mâncare, apă, nimic! Eram eu contesa de Segur, Bălăioara, Șoricelul cenușiu și Ursuleț. Am plâns, am râs și am călcat poteci moi, în păduri de brazi și munți de cleștar. Am simțit durerile personajelor, fericirea și revolta lor.
Am citit cartea o dată și am dus-o înapoi la bibliotecă. Am luat alta, dar n-am citit-o. N-am putut!
Peste o săptămână, iar am apărut. Și ce credeți c-am solicitat?
De la Dana
