- Pentru mine, Paulică-mic este farmecul întregului serial realizat de Francisc Munteanu
- „Nu, nu, Paul!” a strigat Francisc în megafon: Repetă după mine!
- „Șiiii… ACȚIUNE!”
- Ce-și mai amintește Paul Vlaicu de pe vremea filmărilor de la Pistruiatul?
- Undeva, în preajma lui Ceaușescu, era și Vlaicu „Basil”, care se agita cu o stație în mână…
- Astăzi m-am pupat cu Natalia
Cine e micuțul?
De fiecare dată când era difuzat serialul Pistruiatul la televizor, – zic de perioada comunistă în care am trăit eu, în copilărie, mă uitam numai ca să-l văd pe micuțul băiețel care purta cască de neamț. La fel și mama. Era înnebunită după pitacul din film. „Dani, să mă chemi când apare ăla micu, da?”
Despre Sergiu Nicolaescu ce să zic? Eram convinsă, în mintea mea de copil, că e „Partidul” în persoană, taie și spânzură, face legi, împușcă și îi pedepsește pe naziștii care erau răi, urâți și voiau „să ne fure țara”. 🙂
Pe Margareta Pogonat am adorat-o mereu, iar pe Vistrian Roman îl iubeam în secret („Așa va fi soțul meu când o să fiu mare!”).
Personajul central al serialului nu mă atrăgea deloc-deloc, (Pistruiatul, adică!) nu știu de ce, mi se părea neverosimil și nesuferit. Dar, nu despre el vreau să vă povestesc acuma, ci despre piticul care mă făcea să zâmbesc mereu când apărea pe ecranul televizorului. 😉
Pac! Pac!
Pentru mine, Paulică-mic este farmecul întregului serial realizat de Francisc Munteanu
Se numește Paul Vlaicu și, firește, acum e mare, a crescut. Toată viața mea de jurnalist mi-am dorit să-l găsesc și să scriu despre el. (Alții vor să facă interviuri cu Al Paccino, Florin Piersic sau cu Gérard Depardieu.) Pe mine mă fascinează esențele, acele picuri de parfum, și de culoare, fără de care nimic nu ar mai fi cum trebuie să fie.
Și pentru mine, Paulică-mic este farmecul întregului serial realizat de Francisc Munteanu.
L-am găsit pe Facebook, într-o postare a Medeei Marinescu. Pusese un comentariu, printre sute de persoane, la care numai eu am dat „like”. Nu-l citisem decât eu.
I-am cerut prietenia, și, iată, de atunci am pătruns în viața lui, ușor, atât cât poate intra un fost jurnalist „emotiv și fără tupeu, care nu poate să scoată de la intervievați ceea ce ei vor să ascundă”, – cum mă caracteriza mai de mult cineva, o persoană foaaaarte importantă, deținătoarea unei reviste glossy.
Serialul de televiziune „Pistruiatul”, în regia lui Francisc Munteanu, a avut premiera în 22 aprilie 1973. Structurat în 10 episoade, filmul este cea mai difuzată producție de televiziune românească din toate timpurile, al cărei subiect este mișcarea ilegalistă comunistă care pregătea, în 1944, ziua marii eliberări.
Sfârșit de Mai 1972, Vechea Fabrica de Cărămizi din Baciu, lânga Cluj, România.
„Eram foarte mic atunci când am jucat în primul meu film. Îmi amintesc destul de puține lucruri de pe platourile de filmare, dar am foarte vie în minte, imaginea primelor cadre filmate la Fabrica de Cărămizi din Baciu, un sat de lângă Cluj. Sunt în podul foarte vechi al unui depozit. Căldura este infernală. Pe cap port o cască de soldat german din cel de-al Doilea Razboi Mondial și am în mână un pistol de lemn. În fața mea e o ușă aflată la capătul unei scări lungi de lemn care dă în curtea fabricii. Aștept cu nerabdare semnalul convenit de regizor și echipa de filmare, pentru a coborî scările. Ceva nu iese bine și scena este reluată de câteva ori. Se pare ca eu sunt cel care greșește ceva în mod repetat.
Scarile sunt prea abrupte și mamei mele, care era cu mine mereu, îi este frică să nu mă dezechilibrez și să cad. Regizorul este de acord și ia hotărârea să ies din scenă. Eu sunt supărat și nu vreau să cobor de pe scări. Întreaga echipă așteaptă după mine.
„Nu, nu, Paul!” a strigat Francisc în megafon: Repetă după mine!
Din capul scărilor de lemn, îmi plimb privirea în jos, peste întreaga scenă, peste echipa de filmare, peste foarte mulți oameni. Privesc macaraua, coborâtă pentru o mică pauză, platforma pe care stă operatorul și asistenta, luminile și marile panouri reflectorizante care-mi ard ochii. Pe jos, întins pe o pătura ca la plajă este regizorul. Francisc Munteanu. El molfăie o havană imensă și scuipă intermitent ceva maro. Stă la bustul gol și își expune la soare, imensa burta ciuruită de gloanțe. La vârsta aceea credeam că Feri bácsi e regizor pentru că are burta cea mai mare dintre toți, și e omul cu cele mai multe burice. Au trebuit să treacă mulți ani până aveam să îi aflu trista poveste.”
„Nu, nu, Paul!” a strigat Francisc în megafon: Repetă după mine!
„Stahl-helm-sechs-hundert-einun-dach-tzig- silabisea exasperat regizorul.
După alte câteva încercări nereușite, Mimi (mama mea, adică) a insistat să facem altceva.
„Bine!”, a zis regizorul. ”Atunci hai să o zicem pe aia cu iepurașul. Cobori încet, până aici. Ai înțeles?”
Francisc a sărit de pe pătura pe care zăcea, și a urcat scările până aproape de mine, ca să-mi arate cum să fac. „Uite… Pănă ajunge camera sus, aici. Da?”
„Da!”, am spus eu.
Regizorul și-a fluturat mâinile grăsuțe peste balustrada din dreapta:
„Apoi începi să cânți. Tare, tare de tot…”
Omul s-a sucit pe un picior întorcându-se catre echipă :
„În regulă, toată lumea atenție la mine!”
Francisc Munteanu s-a aruncat înapoi pe pătură reluându-și poziția de morsă. Apoi a strigat în megafon:
„Șiiii… ACȚIUNE!”
Bucuros, cobor scările până la jumatate și încep să cânt din toți plămânii:
„Häschen in der Grube saß und schlief, saß und schlief. Armes Häschen, bist du krank …”
N-am reușit să continui. Am amețit și am căzut în fund, pe treapta din spate. Nu-mi mai amintesc cum a ajuns maică-mea la mine. Știu că eram la ea în brațe când i-a mârâit lui Francisc printre dinți: „Să-ti fuți filmele, bine?”
Apoi a smuls de pe scăunelul meu pliant din spatele macaralei, caserola cu cartofi prăjiți, apoi a început să caute nervoasa ceva. „Unde-i sticla copilului?”, a urlat la asistentă.
„Nu știu… era aici când…” se bâlbâi tanti Vio.
Mă îndoiesc că maică-mea a așteptat vreun răspuns de la biata femeie. Mi-a luat casca grea, de pe cap, și a aruncat-o pe jos. A sunat ca o oală de noapte, chestie care pe mine m-a amuzat. Cu mine în brațe, luat-o către poarta Fabricii de Cărămizi, unde erau parcate mai multe mașini de epocă pregătite pentru următoarea scenă.
Am intrat într-un Buick 40 de culoare închisă, pe care mama îl folosea ca refugiu de fiecare dată când avea o criză de nervi. După ce mi-a șters fruntea de transpirația rece, a început să mă tamponeze cu o cârpă umedă. Apoi sufla ușor, ca să mă răcorească. Am început să mănânc cu mâna din caserolă. Mă simțeam mai bine…
Pe partea mamei, s-a auzit o ciocănitură în geam. Am ridicat privirea și, brusc, iar mi-a venit să plâng.
Sergiu Nicolaescu zâmbea larg și ne-a arătat două sticle de CICO, pe care le ținea în mâna. Mama a deschis portiera din spate și l-a lăsat să intre.
Însetat, am băut aproape jumăte din sticla de suc. Am râgâit puternic și Sergiu a râs copios. Și-a dus mâna plină de sânge fals către buzunarul interior de la sacou. De acolo a scos o tabletă mare de ciocolată, învelită în hârtie bleu-marin închis.
„Ciocolată neagră pentru copil? Te-ai dilit de tot, așa-i?”, s-a supărat mama.
„Draga mea, liniștește-te!
„Sunt foarte liniștită, nu mai juca teatru! Ești un actor foarte prost…!”
„Știi că Feri face exces de zel, ca să te impresioneze… ”
„Folosindu-mi copilul?”
„Până la urmă, e în interesul tău!”, a rânjit Sergiu.
„Doar al meu?”
„Cum să-ți spun eu? Doar război să nu iasă…”
Ca multe alte scene pe care le filmase Paul în acel an, scena de pe scări a fost scoasă din versiunea finală a serialului Pistruiatul.
